Jertfa rândului poate fi vindecătoare de suflet

▲ Lumea căzută e „croită“ în vederea jertfei, dar nu doar a jertfei Cuvântului lui Dumnezeu, ci şi a jertfei noastre, pentru ca astfel să-L putem urma, să putem fi ca El ▲

Chiar dacă statul la rând, în frig, ploaie, ziua sau noaptea, pentru cinstirea sfintelor moaşte, la Iaşi, Bucureşti sau altundeva, poate părea un pic nelalocul lui, gândindu-ne că atât moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva, cât şi cele ale Sfântului Cuvios Dimitrie Basarabov sunt tot timpul anului expuse pentru cinstire, coada aceasta te poate vindeca, totuşi. Chiar dacă nu pentru multă vreme, iar aceasta depinde doar de felul în care simţi timpul petrecut acolo, tot simţi că în interior se petrece ceva. Dacă în timp ce înaintezi, încetul cu încetul, împreună cu mulţi alţi oameni, spre racla cu sfintele moaşte, auzi dumnezeiasca Liturghie, atunci fiorul religios şi conştiinţa faptului că măcar atât datorezi lui Dumnezeu sau sfinţilor, pentru păcatele şi relele pe care le faci tot timpul, te pătrunde din ce în ce mai mult.

Convingerea mea este că nu poţi realiza nimic în această viaţă fără să jertfeşti ceva, fără să dai ceva ce ţi-e drag, pentru ceea ce doreşti să obţii. Şi aceasta se întâmplă pentru că lumea căzută e „croită“ în vederea jertfei, dar nu doar a jertfei Cuvântului lui Dumnezeu, ci şi a jertfei noastre, pentru ca astfel să-L putem urma, să putem fi ca El. Crucea pe care ne îndeamnă Mântuitorul să o luăm nu este altceva decât jertfirea celor mici ale vieţii noastre, în vederea obţinerii cununii celei mari de la sfârşitul „competiţiei“, aşa cum ne sugerează şi Sf. Ap. Pavel.

Una dintre aceste mici jertfe este şi statul la rând pentru a săruta moaştele Sfântului de care ţi-e drag, chiar dacă de-a lungul anului îl mai vizitezi, acolo unde se află el de obicei. A lăsa o oră, câteva ore sau poate chiar o noapte şi o zi pentru acest lucru reprezintă un adevărat pelerinaj al sufletului spre întărire şi sfinţenie. Sigur că nu este obligatoriu ca toţi cei care stau la rând să simtă că se jertfesc sau să conştientizeze că trec printr-un proces de înălţare spirituală, dar cei care îşi dau seama de acest lucru se întorc la casele lor cu sufletul uşurat, ca după o spovedanie curată. Rândul este format din oameni de diverse gândiri şi moduri de conştientizare a propriei vieţi religioase. Aceasta nu trebuie să ne smintească în nici un fel, pentru că altfel nu vom conştientiza scopul nostru la rând. De aceea, vom trece cu dragostea noastră peste orice dovadă de inconştienţă, lăsându-L pe Dumnezeu să judece. Acest lucru cred că ne va elibera foarte mult.

Cerşetorii care au reuşit să se strecoare la marginea rândului, cât şi comercianţii de ocazie nu trebuie, de asemenea, să ne facă să cădem în ispită, iar dacă vrem să oferim ceva, acum este o ocazie potrivită, fără a judeca pe cel ce cere. Suntem liberi să-i dăm sau nu, cu gândul la faptele noastre bune, în general. Fapta bună nu trebuie să însemne doar o „omenire“ a cuiva în aceste ocazii, ci un program bine pus la punct de ajutorare a unei persoane (sau mai multe) concrete. În caz contrar, nu cred că are vreun rost să ne amăgim cu împlinirea poruncii lui Dumnezeu. Cunoaşterea exactă a cazului social este primul pas în a ajuta cu adevărat un om.

Florile sunt dovada respectului şi a dragostei în foarte multe culturi şi, de aceea, nu este nimic mai frumos decât a duce un buchet de flori în dar Sfântului. Legat de aceasta, vreau să-mi manifest îndoielile în ce priveşte numărul de fire. Am observat eroarea pe care o fac oamenii atunci când iau intenţionat un număr de fire cu soţ, aşa cum se procedează la noi pentru morţi. Sfântul nu este mort, ci mai viu decât noi toţi, cei vii, şi de aceea ne poate ajuta. A te duce la el cu flori ca pentru mort înseamnă o neînţelegere a rostului cinstirii sfinţilor. Şi ce poate fi mai frumos decât o „declaraţie de dragoste“ adresată Sfintei Cuvioase Parascheva, printr-un buchet (sau măcar un fir) de trandafiri, spre exemplu? Cred că anume cu o astfel de gândire trebuie să ne apropiem de racla cu preţiosul odor.

Sufletul nostru se încordează şi ne doare atunci când ar trebui să ne simţim bine, conform avizului medical. Acest lucru este bun - dovadă a faptului că în noi mai lucrează conştiinţa. Uşurarea sufletului, vindecarea lui de rănile patimilor şi ale păcatelor, este scopul spovedaniei, dar şi consecinţa rugăciunilor şi jertfirii sinelui nostru. După ce stai la rând, cu conştiinţa că eşti dator măcar cu atât Sfântului, vei simţi o uşurare, şi acesta este începutul bun care ne poate duce spre mântuire.