Jertfelnicia unei călugărițe smerite

Într-o vizită la Mănăstirea Văratic, în patria monahiilor nevoitoare, care privesc mai mult spre cer decât spre țărână, am întrebat-o pe stareța mănăstirii, stavrofora Iosefina Giosanu, unde se află mormântul maicii Agafia Bâgu.

O călugăriță aproape necunoscută, despre care doar câțiva mai știau, mai ales în ultimii ani ai vieții, când a revenit în chinovia de metanie, după ascultarea împlinită vreo 15 ani la Mănăstirea Neamț.

M-am bucurat să-i pot săvârși trisaghionul și rugăciunea de dezlegare maicii Agafia, pe care obștea de la Neamț din ultimii ani ai regimului comunist o simțeau jertfelnică, pricepută, binevoitoare până la uitare de sine.

Povestirea vieții unei călugărițe ar putea însemna pentru cei mai mulți dintre cititorii acestor rânduri un fapt obișnuit sau chiar nedemn de a fi luat în discuție. De cele mai multe ori, înaintea oamenilor, biografiile contează prea puțin sau deloc.

Singurul loc cu adevărat important, unde trebuie să fie cunoscute inima și lucrarea cuiva, rămâne judecata lui Dumnezeu, întrucât El nu uită să răsplătească niciodată.

Când cineva trudește într-o anumită ascultare, lucrează într-un domeniu, în viața monahală, în slu­jirea Bisericii, a catedrei, la lucrarea pământului, în lumea arte­lor, între cei care au condei iscusit ori care diriguiesc oameni și locuri, poate scrie, prin viața și osteneala sa, o pagină în Cartea Vieții.

Dacă trecerea cuiva prin lume rămâne neamintită în această „dumnezeiască scriere”, în zadar ne-am ostenit, oricât am căuta să fim pe plac unuia sau altuia.

Voi aminti câteva file din povestea de viață a unei călugărițe, fiică de țărani, care a lăsat toate și a venit la Mănăstirea Văratic înainte de a împlini 20 de ani. Până atunci mai poposise acolo și în alte dăți, până când a luat hotărârea, la vârsta de 18 ani, de a se închinovia la Mănăstirea Văratic.

Multe dintre fiicele țăranilor din epocă porneau pe drumul monahismului. Era o perioadă care trecuse prin încercări și război, dar care se profila ca un răstimp de împliniri și realizări, știind că interbelicul pentru România a punctat un interval reușit în istoria tumultuoasă, adeseori tulburată, a țării noastre.

Călătoria prin această lume a mo­nahiei Agafia a început într-un sat obișnuit nemțean. Născută la 23 mai 1916, din părinții Gheorghe și Elena Bâgu, în comuna Bălă­nești, județul Neamț, a fost botezată cu numele Maria. Părinții, oa­meni modești, care trudeau la pământ, erau atașați de cuvintele Evangheliei și de viața Bisericii.

Într-o astfel de atmosferă, când cineva simte chemarea slujirii lui Dumnezeu, sentimentul sfintei iubiri se intensifică odată cu trecerea vremii. În general, dorul se manifestă față de cineva pe care-l cu­noști, iar noi ne-am cuminecat cu Domnul îndată după Botez, când cerurile s-au deschis și am fost numiți „fii iubiți”, cum Fiu iubit a fost numit Fiul Celui Preaînalt, când s-a botezat la Iordan. Așadar, de la prima împărtășanie, îndată după Botez, sufletul nostru cultivă „dorul după Dumnezeu”, cum ne încredințează cugetarea Fericitului Augustin: „Făcutu-ne-ai căutători spre Tine, Doamne, și neliniștită este inima mea, până ce-și va găsi odihna întru Tine”.

De acest dor a fost călăuzită tânăra Maria Bâgu, o fiică iubită a Bi­sericii, care știa învățătura de cre­dință, pe care o mărturisea cu tră­ire pe măsură, alegând drumul monahismului, în forma lui filocalică.

În anul 1934, când a intrat în ob­ștea de la Văratic, la 1 august, a primit aprobare de la Mitropolia Moldovei (cu nr. 5924). Atunci stă­re­țea monahia Maria Stavric (†1953), descendentă a familiei Cantacuzino, care a condus chinovia puțini ani.

Fiecărei novice care pășea pe poarta mănăstirii i se încredința o ascultare. Mai întâi la biserică, la cititul din Ceaslov și Psaltire, cele cu voci bune erau îndrumate să învețe muzică psaltică, să se apropie de marile cântărețe cu expe­ri­ență și să-L laude pe Dumnezeu.

Primeau ascultare să fie alături de o călugăriță bătrână, unele dintre ele adevărate îndrumătoare duhovnicești, care au fost numite, nu prin cuvânt surogat, ci unul adevărat, mame du­hov­nicești, deși mama rămâne una singură pentru fiecare...

În astfel de mari obști, cum se în­tâlneau la mănăstirile Văratic, Agapia și în alte locuri, în grupuri de două, cinci, opt, zece și rareori mai mult, în jurul unei bătrâne încercate sau al unei monahii cu multe daruri, creșteau uceni­țele, venite cu râvnă din lumea cea mare.

Așa a crescut și viitoarea monahie Agafia, care a cunoscut în timpul șederii în mănăstire vreo zece stăreții: Maria Stavric, Evghenia Ionescu, Irina Leca, cu ale ei două stăreții, Pelaghia Amilcar, cu cele două stăreții, Margareta Oculescu, Nazaria Niță și Onufria Nechifor.

Pe toate le-a ascultat. Probabil că marile daruri ale sorei Maria Bâgu au fost ascultarea, priceperea în toate rucodeliile călugărești, în special la bucătărie, ceea ce însemna că provenea dintr-un sat cu oameni gospodari, unde ordinea era întâlnită, iar atenția pentru cele sfinte și față de cele gospodărești pe măsură.

După 13 ani de ascultare, în anul 1947, în Postul Păresimilor, a fost tunsă în monahism, la data de 7 aprilie, având aprobarea Mitropoliei Moldovei (nr. 3639) și binecuvântarea Mitropolitului Irineu Mihălcescu.

În răstimpul care a urmat, a trecut fără să fie observată, ascunzându-se în rândul monahiilor smerite și mult nevoitoare care au constituit, într-o perioadă de aur, monahismul românesc, pregătindu-l pentru încercările Decretului 410/1959.

În arhiva Mănăstirii Văratic a rămas înscrisul că în anul 1976 a fost detașată cu ascultarea la Mănăstirea Neamț, specificându-se că a rămas până în anul 1989. În realitate, îmi amintesc că întoarce­rea ei la mănăstire s-a produs cel pu­țin un an mai târziu, în 1990 sau 1991.

Din vremea slujirii ca bucătăreasă la Mănăstirea Neamț, merită să subliniez că monahia Agafia a fost o neîntrecută gospodină, apreciată de toți pentru îndemânare și dăruire.

Chemată în această ascultare de către starețul lavrei, arhimandritul Efrem Chișcariu, s-a remarcat prin pricepere și conștiin­cio­zi­tate. Dacă ar fi cazul, am putea-o așeza în cartea unor recorduri „master-chef”. A rămas o persoană smerită, necunoscută, cu o disciplină și pricepere greu de egalat.

În perioada respectivă, Mănăstirea Neamț a avut numeroși oas­peți de seamă. Ierarhii Moldovei, care veneau nu doar la hramul mănăstirii, ci și cu alte prilejuri, înso­țind oaspeți din Bisericile Ortodoxe surori, între care patriarhii Ierusalimului (1982), Moscovei (1983), Constantinopolului (1987), nume­roși mitropoliți și episcopi din aproape toată lumea ortodoxă, dar și alți călători și pelerini de faimă.

Toată osteneala cădea pe umerii maicii Agafia. Ea coordona întreaga lucrare de la bucătărie, astfel încât oaspeții erau primiți, ca odinioară de Avraam, cu bucuria și priceperea pe care Dumnezeu i-o dăruise.

Altădată, când delegațiile importante nu băteau la poarta mănăstirii, monahia Agafia era aproape de cei din obște, fiind o cunoscă­toare înzestrată a tradițiilor româ­nești și a bucatelor mănăstirești, multe dintre ele pregătite, în zile de post, din roadele pământului, din pădure, din grădina mănăstirii și din straturile pe care le cultiva și îngrijea.

Daruri ale lui Dumnezeu revărsate în urma rugăciunilor sau ca răs­puns la smerenia acestei călu­gă­rițe, am putea spune că unde pu­nea mâna, Dumnezeu sporea darul, cu binecuvântarea Lui.

Acestea nu sunt cuvinte spuse la întâmplare. Ele doresc să evoce jertfa unei călugărițe și să vorbească despre râvna și modelul pe care l-ar putea lăsa monahilor altor vremuri, încercați și ei de atâtea întrebări, ascultări sau neliniști.

Către sfârșitul perioadei șederii în Mănăstirea Neamț, am întâlnit-o și eu. Îmi amintesc de ea nu doar pentru măiestria cu care pregătea cele ale Martei, dar și pentru râvna Mariei, pentru că amândouă se împleteau în persoana ei. Și pe ale Mariei le iubea, și pe ale Martei le împlinea.

Când s-a întors de la Neamț la Văratic, maica Agafia avea 73 de ani. În casa în care a viețuit până la sfârșitul vieții mai era o călu­gă­riță, Tatiana, puțin mai tânără decât ea, ce avusese ascultarea la Palatul Episcopal de la Mănăstirea Văratic.

Nelipsită de la slujbe, venea la biserică ajutată de o cârjă. Purta, după mărturisirile uneia dintre maici, o rasă veche de șiac. Își păstrase blândețea și bunătatea.

În timpul liber, se ocupa de grădină, cultiva de toate, oferea și maicilor din vecinătate, punând în cămară legume crude sau conservate la borcan. Orânduia pe lângă casă lemnele care o ajutau să treacă perioada grea cu zăpezile înalte de altădată.

Vara mergea după plante medicinale în poienile pădurii, culegea bureți, pe care-i usca sau îi punea în borcan pentru iarnă.

Când veneau maicile mai tinere sau vecinele pe la ea, spunea: iată au venit copiii pe la noi.

Deosebit de apropiată cu maica Tatiana, au trăit ca două surori, iar la puțin timp după trecerea la cele veșnice a monahiei Agafia a plecat din această viață și maica Tatiana. Fiind apropiate sufletește pe pământ, au rămas aidoma în ceruri.

A locuit ultimii ani într-o casă mănăstirească în apropierea Bisericii „Schimbarea la Față”. Cât a putut merge la biserică, era prezentă la toate slujbele, regretând timpul când, împlinind ascultările ce-i fuseseră încredințate, nu a reușit să împlinească canonul monahicesc.

A pășit în veșnicie cu mare discreție, cum au trecut către Domnul mulți sihaștri necunoscuți ori nenumărați monahi din mănăstiri, pe care nu i-au mai căutat rudeniile, nici cunoscuții de altădată, nici cei cărora le făcuseră bine…

În aceeași notă am înțeles și viețuirea monahiei Ambrozia de la Văratic, și ea trimisă cu ascultare la bucătăria Catedralei Mitropolitane din Iași, în aceeași perioadă cu maica Agafia. Deși erau firi diferite, aveau același mare dar al pregătirii bucatelor de înaltă ținută în tradiția românească și monahală.

Meditând la frumusețea unei vieți smerite și la îndelunga-răbdare și ascultare a monahiei Agafia, nu uit cuvântul de apreciere al Mitropolitului Iustin Moisescu, mai târziu Patriarh al României, care, ori de câte ori poposea la Mănăstirea Neamț, îi adresa cuvinte de mulțumire.

Plecând odată de la Neamț, viitorul Patriarh i-a mărturisit diaconului care-l însoțea: Ce înseamnă un om valoros! Câtă bucurie aduce altora! Erau cuvintele despre monahia Agafia, pe care eruditul ierarh le adresa unei persoane modeste, care avea virtuți la fel de mari ca altele, cu sonorități și aprecieri elevate.

S-a mutat către Domnul la 10 februarie 1997. Ajunsese vârsta psalmistului și chiar o întrecuse cu un an, gândindu-se la călătoria pe care o avea de făcut în Ierusalimul ceresc, unde urma să i se răs­plătească smerenia, râvna, tăce­rea și jertfelnicia, pe care le-a cultivat, aș spune, cu toată ființa ei.

Monahia Agafia constituie un model de ascultare, de bunătate, de noblețe sufletească și de tăcere pentru generațiile care au cunoscut-o, dar și pentru cele care se vor adăuga peste ani.