Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Jocuri de altădată
Eu așa mi-aduc aminte, că erau mulți copii în curtea noastră, ca să se joace cu mine, care eram singur la părinți.
Unul dintre ei era cerul. Sau nu credeți c-a fost și el într-o vreme copil?! Chiar în vremea în care eram și eu. Venea, zi de zi, deasupra casei noastre și-mi zicea: Hai să ne jucăm de-a răsăritul soarelui! Sau de-a ploaia!
Jocul acesta de la urmă cădea din nori, nou-nouț. Eu îl jucam primul, abia după aceea, dudul din fața casei, florile din grădină și iarba de pe câmpuri.
Când vedeam cerul zgribulit, ceea ce se întâmpla atunci când ne jucam de-a ninsoarea, îl chemam în casă la căldură.
Vezi ce-ai făcut?, se supăra mama, ni s-a umplut patul de zăpadă! Mă și mir acum, când am crescut amândoi mari, cum de încăpea cerul în casa noastră!
Luna, ce era și ea tot un copil pe atunci, a stat, într-o iarnă, o lună întreagă - alta decât ea, ascunsă sub perna mea.
Iarna era copilul cu care mă jucam cel mai mult. De-a oamenii mari, îndeosebi, pe care-i făceam din zăpadă, direct oameni mari, nu copii, cum ar fi trebuit, ca să-i putem întreba de-a ce le-ar fi plăcut lor să se joace.
Între copiii ce veneau în curtea noastră s-a nimerit, într-o toamnă, și un pui de cocor, pe care l-am luat cu mine la școală. Dacă nu apărea maică-sa în primăvară să-l cheme acasă, ajungea în mod sigur premiantul clasei noastre, căci ne depășea pe toți și la aritmetică, și la citire. Pe vremea aceea, erau și cerul, și păsările călătoare, și vântul, și ploaia, și curcubeul, de la noi din sat.
Deși singur la părinți, nu eram niciodată singur. Aveam mereu cu cine să mă joc! Asta pentru că am avut norocul să mă nasc atunci. Dacă mă nășteam acum, nu știu, zău, ce m-aș fi făcut!