Jocuri de copil

Într-o zi m-am supărat pe cuvinte. Adică de ce să-i cheme pe oameni toată viața la fel, iar lucrurile să poarte mereu același nume? Și am început să le pun și unora, și altora nume noi, schimbându-le apoi și pe acestea, după cum mi se năzărea mie. Pe tata îl chema Vasile. Dar m-am gândit să-i zic Gheorghe. Apoi Marin. După care Ion, Tudor, Constantin, Ilie. Luam toate aceste nume din apropierea casei noastre, de prin vecini, având grijă ca lui Gheorghe să-i spun cu fostul nume al tatei, Vasile. În afară de mine nu știa nimeni asta. Habar n-avea tata că în unele zile se numește Ion, iar în altele, Constantin sau Ilie. Important era că rămânea, oricum l-ar fi chemat, tata mereu, și că era ziua numelui său în calendar, ori de câte ori îmi doream eu.

 Pe mama o chema Ioana. Dar îi spuneam în gând Maria. Fiindcă semăna cu Maica Precista. Sau numai fiindcă îmi doream să semene. Îi mai spuneam câteodată și Ileana sau Lisandra sau Anghilina, ca să nu se supere vreuna dintre vecine, pe care le strigam râzând cu numele mamei, Ioana, dar ele, ne­știind că le cheamă așa, nu-mi răspundeau niciodată.

Cum să nu fie viața frumoasă? Mă jucam de-a numele oamenilor aproape în fiecare zi.

Lucrurile nu scăpau nici ele, luând numele unora și dându-le altora, după cum îmi trecea prin minte. D-asta și era frumos, că mă jucam numai acolo, înăuntrul minții mele, ferindu-mă să mă dau de gol, adică să ies din minte afară. Ilie, adică Ion, adică Marin, adică Tudor, adică Gheorghe, adică Vasile, adică tata, n-ar fi înțeles. Și n-ar fi înțeles nici Ileana, adică Lisandra, adică Anghilina, adică Maria, adică Ioana, adică mama, deși semăna leit cu Maica Precista.

Cu lucrurile era mult mai simplu. Nu se supărau și nici nu se uitau chiorâș la mine dacă era să mă joc de-a numele lor pe afară. Asta am și făcut într-o zi. Doar că n-am ales ziua potrivită. Eram la școală și doamna învățătoare ne-a cerut să povestim în scris despre anotimpul în care ne aflam. În loc de toamnă am scris primăvară și am zis mai departe așa: mâine-dimineață m-am culcat cu forțe proaspete și văzând ce noapte luminoasă e afară, am intrat repede în casă unde înflorise câinele din fața pragului. Salcâmul alerga de colo până colo prin curte, dovadă că se bucura și el de iarna ce tocmai venise, ca să-i facă loc primăverii. M-am spălat cu funingine pe față, am băut o cană de pâine și am pornit valvârtej cu poarta în spate, lăsând ghiozdanul larg deschis în urma mea.

Să fi fost lucru, nu om, cum era, doamna învățătoare nu mi-ar fi citit compunerea cu voce tare în fața clasei. Și n-ar fi râs de ceea ce scrisesem. Ce dacă îi spusesem mâine zilei de azi? Așa cum zisesem câine în loc de cireș și salcâm în loc de câine și pâine în loc de lapte și funingine în loc de apă, nu se schimbase în realitate nimic, mă spălasem cu apă pe față, băusem o cană de lapte, ieșisem pe poartă cu ghiozdanul în spate, iar afară era toamnă, nu primăvară. Toate rămăseseră la fel, chiar dacă le modificasem numele.

M-am întors vesel acasă. Ca să nu se vadă că sunt trist. Și până ziua următoare mi-a trecut supărarea. Și pe cuvinte. Și pe doamna învă­țătoare. Doar mintea mea era de vină. Însă pe ea, știind c-o să mai avem nevoie unul de altul, nu aveam cum să mă supăr!