Jurnalul de călătorie al lui Paul din Alep - într-o nouă traducere

Istoria, societatea şi men­talităţile unui popor redate prin ochii călătorilor străini au fost mereu o radiografie dinamică şi percutantă atât pentru itinerantul extern, cât mai ales pentru autohtoni. Paul din Alep, Anton Maria del Chiaro¹ ori un Sacheverell Sitwell² sunt doar câţiva autori ale căror lucrări trebuie lecturate pentru a cunoaşte şi recunoaşte trăsăturile mai vechi sau mai noi ale „chipului“ de existenţă românesc. 

Celebrul Jurnal de călătorie în Moldova şi Valahia al lui Paul din Alep, arhidiacon, secre­tar şi fiu al Patriarhului Antiohiei Macarie III Zaim (1647-1672), de curând tipărit sub o nouă traducere, constituie un adevărat eveniment edi­torial, pe care îl semnalăm aici în puţine cuvinte, dar care are deja ample ecouri în cronicile de specialitate. Autoarea traducerii după originalul arab este Ioana Feodorov, arabistă şi dedicată cercetătoare a pro­blematicii sud-est europene. Volumul este însoţit de un solid studiu introductiv şi de un solid aparat critic. Academicianul Răzvan Theodorescu prefa­ţează volumul şi garantează bucuria cititorului, atât specialist medievist, cât şi a celui mai puţin avizat, dar dornic să descopere monumente de artă şi arhitectură bisericească, rânduieli creştine ori obiceiuri întâlnite în Ţările Române, dar şi în Ucraina sau Rusia, vizi­tate de pelerinii antiohieni.

Înaltul ierarh ajunge pe meleagurile mai sus menţionate „nu pentru plăcerea ori bucuria preumblării [...], ci mânat de asprele poveri şi de sărăcia acelor vremuri“ (p. 148), mai precis din pricina datoriilor mari strânse asupra scaunului patriarhal pe care creştinii acelor ţinuturi trebuiau să le plătească la Înalta Poartă. Domnitorul Vasile Lupu îi făgăduieşte prin scrisoare „să-l ajute şi să-i stingă datoria“ (p. 151), aşa cum mai făcuse şi pentru creştinii de la Constan­tinopol, Muntele Athos sau Alexandria. Patriarhul Maca­rie, însoţit de fiul şi cronicarul său, arhidiaconul Paul, îşi începe călătoria „misionară“ în 1652. Ajungând la Iaşi la începutul anului următor, sunt primiţi cu multă cinste de domnul Vasile Lupu şi vizitează mănăstiri din eparhie pe care autorul le descrie cu lux de amănunte. În toamna anului 1653, călătorii sunt primiţi de Matei Basarab la curtea de la Târgovişte, capitala de atunci a ţării. Ei apucă şi întronizarea noului domnitor Constantin Şerban, întâmplată după moartea predecesorului (aprilie 1654). Întorşi în Moldova, află aici la tron pe Gheorghe Ştefan şi notează cu amărăciune că toate darurile aduse lui Vasile vodă „au fost în zadar până la urmă, când Vasile a fost biruit şi ei cu toţii alungaţi“ (p. 176).  Jur­nalul continuă cu descrierea călătoriei în Ţara Cazacilor şi Ţara Moscovei. La Moscova prelaţii sunt întâmpi­naţi cu aceeaşi cinste de către ţarul Alexei I şi de Patriarhul Nikon. Aici participă nu doar la viaţa liturgică din cele mai importante aşezăminte bisericeşti - cum o fac permanent în cursul călătoriei lor -, dar asistă şi la disputele provocate de cunoscuta reformă a cărţilor de cult. Călătorii sirieni se întorc în 1656 în Ţara Românească, unde vizitează mănăstirile din Oltenia, Curtea de Argeş, Dealu, Cozia etc. Pe următorul domn, Mihnea III Radu, chiar  Patriarhul Macarie îl încoronează după rânduiala bizantină, la 30 mai 1658, la Mănăstirea Radu Vodă. Lunga călătorie se încheie în iulie 1659, când pelerinii revin la Damasc.

Dincolo de acest cadru istoric şi geografic, Jurnalul este un tezaur de date şi preţioase mărturii legate de mai toate aspectele vieţii locuitorilor din ţinuturile vizitate: politice, sociale, culturale, filologice, religioase ori moravuri. Atent observator al obiceiurilor întâlnite şi fire curioasă, Paul din Alep este interesat de amă­nunte - de exemplu, aflăm că în Dobrogea timpului trăiau cămile (p. 160) -, dar consemnează şi tipologii, unele apreciative, altele usturătoare. Povestind rânduiala Postului Mare întâlnită în Moldova, autorul menţionează că la slujbe vin mai mult târgoveţii, pe când „locuitorii ţării [ţăranii - n.n.] nu postesc, nu se roagă şi nu au credinţă, sunt creştini doar cu numele. [...] Cât despre Valahia - Dumnezeu să-i pă­zească pentru dreapta lor credinţă şi cucernicia lor!“ (p. 199). În acelaşi timp, mol­dovenii care frecventau bise­rica i-au impresionat pe că­lători prin disciplina şi evlavia lor: „[Femeile] arătau ca nişte împărătese, cuviincioase şi smerite. [...] Câtă răbdare şi evlavie! [...] Fără îndoială că [de aceea] Dumnezeu - cu dreptate şi bună judecată - a ţinut împărăţia lor până azi!“ (p. 201)...

Cu aceste preliminarii lăsăm cititorii să savureze vechiul Jurnal tălmăcit în grai nou şi să se îmbogăţească din comorile lui inepuizabile.

Note:

1 ‑Anton Maria Del Chiaro, Revoluţiile Valahiei, Ed. Basilica, Bucureşti, 2012.

2 ‑Sir Sacheverell Sitwell, Călătorie în România, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2011.