„Kinsey“ sau limitele manipulării prin cinema

Care sunt limitele manipulării la care ne putem aştepta de la un film rea­lizat în condiţii de aşa-zisă totală libertate a expresiei, la Hollywood? Totală, dacă se do­reşte promovarea în forţă a u­nui anumit curent, precum re­voluţia sexuală a anilor â60 şi glorificarea apologeţilor ei. Este şi cazul filmului biografic reali­zat în 2004, dedicat lui Alfred Kin­sey, aşa-zisul „pionier al revo­lu­ţiei sexuale“.

Scris şi regizat de Bill Con­don, un admirator al homose­xu­alităţii (vezi oscarizatul „Gods and Monsters“) şi vampirismului (realizând un episod al seriei „Twilight Saga“), avându-l drept coproducător exe­cutiv pe Francis Ford Coppola, biopicul „Kinsey“ ri­di­că pe piedestal un pedofil cu ac­te universitare, „re­ge al noii or­di­ni sexuale“, un impostor în lu­mea ştiinţifică, inspirator al miş­cării Beat, al re­vistei Play­boy şi al industriei por­no­gra­fice. ­

Profesor de entomologie, Alfred Kinsey îşi foloseşte po­zi­ţia universitară pentru a de­bu­ta în anii â50 aşa-zise studii de fiziologie a sexualităţii umane, cu scopul de a impune rezultatele lor în mediul academic şi, de acolo, în societate. De fapt, „cercetarea“ sa se ba­zea­ză pe nişte chestionare elemen­ta­re aplicate la nivel de masă, cu întrebări vizând apucă­tu­rile perverse ale oamenilor. Pre­tin­sa motivaţie a ignoranţei publi­ce în domeniu ascunde, de fapt, intenţia de a demonstra că desfrâul este legea imuabilă a com­portamentului uman. Sin­­gu­ra mască ce trebuie păs­trată cu stricteţe este aceea a cer­ce­tă­rii dezinteresate, pentru a obţine fondurile necesare des­fă­şu­rării, pe scară cât mai lar­gă, a morbidelor sondaje şi „experimente“. Fondurile au fost oferite cu generozitate de Fun­da­ţia Rockefeller, cea care a susţinut desfăşurarea pe scară largă a sondajelor, precum şi restul activităţii „şti­in­ţifice“ a lui Kinsey, inclusiv institutul de cercetare care îi poartă numele şi care func­ţio­nează şi azi.

Nu vom afla din film că, de fapt, sondajele au fost aplicate cu predilecţie prostituatelor, deţinuţilor pentru infracţiuni sexuale, copiilor din aziluri, devianţilor sexuali şi homosexua­li­lor, şi că rapoartele sondajelor au fost trucate, astfel încât să prezinte rezultatele dinainte dorite. Reacţiile societăţii civile şi ale Bisericii vor fi, fireşte, ridiculizate.

Filmul prezintă, în stilul sobru-romanţat al cinemaului interbelic, ascensiunea unui cer­ce­tă­tor vizionar, curajos şi onest, un fel de „Einstein al sexului“, gata a-şi pune viaţa şi onoa­rea pe piedestalul ştiinţei. Prestaţia actoricească a cuplului Liam Neeson - Laura Lin­ney (aşa-zisa doamnă Kinsey) oferă carismă înşelătoare unor personaje, care nu ar merita decât resentimentele publice.

Este suficient să comparăm insul real, a cărui privire tulbure, morbid-lascivă vorbeşte, dincolo de ţinuta apretată, din orice fotografie de epocă, cu personajul din film, întruchipat de un actor care exprimă demnitate, echilibru şi curaj - eroul prin excelenţă (nu întâmplător i-a dat viaţă şi protagonistului din Lista lui Schindler), pentru a vedea cotele mistificării lui Bill Condon.

Kinsey vede o societate de victime ale obscurantismului, de ca şi cum prima revoluţie se­xua­lă, cea declanşată de Freud, ar fi rămas fără ecouri. E drept, teoriile savantului vie­nez erau mult mai complexe, iar valurile iscate de ele au miş­cat doar „elitele“ societăţii, ceea ce nu e destul pentru o revo­lu­ţie: libertinismul, pentru a triumfa, trebuie impus la nivel „democratic“. E nevoie de o revo­luţie sexuală pe înţelesul tuturor, fără ifose, accesând vocabularul comun. Este re­vo­lu­ţia unui zoolog şi a unui pe­dofil. Acesta este nivelul propus de Kinsey. Printre exemplificările sale de la catedră: societatea urangutanilor, matriarhatul, orgia, incestul, pervesiunile de orice fel, sexualitatea copiilor (inclusiv a sugarilor), cărora le va dedica experimente speciale, de fapt, violuri şi molestări (con­testate de partizanii cer­ce­tă­torului).

Kinsey experimentează pe subiecţi umani, începând cu „fa­milia“ şi „familiile“ prieteni­lor, cu amanţii şi amantele lor, studenţii şi studentele devo­ta­te; bisexualitatea este un avantaj, oferind şansa numirii în postul de asistent şi băiat de casă al ilustrului universitar. Anturajul lui Kinsey devine „o mare familie“ în sensul uran­gutanic al termenului, „un mediu deschis din punct de vedere sexual“, iar casa sa se deosebeşte de una de toleranţă prin prezenţa aparaturii me­dicale şi de filmare, ce înregis­trează parametrii fiziologici ai acuplărilor libere.

Tot acest coşmar este pre­zen­tat în termenii roz-bombon ai „libertăţii de cugetare“, iar protagonistul, în alura marilor eroi naţionali. Vezi secvenţa când acesta cade umil în genunchi, în urma retragerii subvenţiilor Fundaţiei Rockefeller - sponsorul său constant - şi al campaniei de presă îndreptate împotriva sa, când societatea americană a simţit că sub masca ştiinţei îi sunt subminate valorile.

Filmul evocă un singur e­pi­sod psihopatologic autentic: într-un moment de întunecare a minţii, protagonistul, sado­ma­sochist, se circumcide cu un briceag, fără anestezie. În­trea­ga sa concepţie aşa-zis şti­in­ţi­fică este dominată de un darwinism barbar, o lubricitate abjectă şi de aversiunea bolnăvicioasă împotriva moralei tra­di­ţio­nale, pe care le va înlocui cu anarhia sexuală cea mai josnică. Toate acestea sunt abil acoperite, în filmul lui Condon, nominalizat la Oscar şi câş­ti­gă­tor a 19 premii (în SUA, Marea Britanie şi Irlanda), cu laurii gloriei.