L-am cunoscut...

Hamlet, tragicul prinţ al Danemarcei, aflat pe marginea gropii "sărmanului Yorick", a rostit - ne arată Shakespeare - simplele, dar atât de profundele cuvinte: "L-am cunoscut", amintindu-şi despre acest prieten din copilărie şi opunându-i morţii vizibile, palpabile, neîndurătoare, imagini vii şi plăcute, amintiri ale celui ce a fost bunul său amic. Aceasta este modalitatea firească prin care, dincolo de trista întoarcere a trupului în ţărână şi de plecarea sufletului pe cărările veşniciei, fiecare dintre noi vom trăi: în memoria cunoscuţilor, a celor dragi. Un chip abia definit, o imagine îndepărtată, dar un sentiment duios. Iar amintirile, în timp, indiferent de greutatea lor emoţională, pălesc şi se cern. Cele neplăcute au tendinţa de a dispărea, topindu-se orice patimă şi încrâncenare. Cele frumoase capătă mai multă forţă, rămânând asociate unei feţe şi unui nume. Şi unor spaţii, unor gesturi, unor expresii, toate declanşând, în momente neaşteptate, amintiri despre cei ce au fost.

Îmi este greu acum să îmi imaginez cum va funcţiona acest mecanism pur uman în privinţa ierarhului care m-a hirotonit: Înalt Preasfinţitul Părinte Epifanie, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei. Îmi este, încă, foarte greu să cred că a murit. Un astfel de om energic, hotărât să sfideze vârsta şi ideile preconcepute privitoare la etapele vieţii, dedicat misiunii sale şi scrutând, semeţ, spre viitor, nu cu nostalgie spre trecut... Un astfel de om pare să existe, pur şi simplu, înlăturând bolile şi suferinţa, înlăturând moartea. Dincolo de aparenţe însă, era strădania monahului de a nu se lăsa învins în lupta cu slăbiciunile acestei lumi, inclusiv cu durerile ori cu neputinţa. Şi, de aceea, vestea trecerii Înalt Preasfinţiei Sale la Domnul a părut un neadevăr sinistru, nicidecum un fapt real, inevitabil.

L-am cunoscut. I-am fost alături, ca diacon, vreme destul de lungă. L-am întâlnit ca preot de parohie. L-am privit cu ochii scriitorului, pentru o perioadă ceva mai scurtă, activând în cadrul Sectorului cultural al Arhiepiscopiei Buzăului şi Vrancei. L-am văzut şi bucuros, şi întristat. Am primit şi laude, şi mustrări. Am cunoscut ierarhul-conducător, monahul-învăţător şi omul, cele trei aspecte ale vieţii Arhiepiscopului Epifanie. Iar astăzi, când nu mai este printre noi, simt un gol în suflet, gol pe care o lacrimă se străduieşte în zadar să îl umple. Căci simt că a murit cineva drag, un părinte ce mi-a fost aproape, învăţându-mă, uneori cu severitate (al cărei nivel l-am perceput exacerbat, asemeni tuturor oamenilor orgolioşi), alteori cu blândeţe (pe care nu am înţeles-o la adevărata valoare decât prea târziu). M-a învăţat să fiu răbdător şi ascultător, două virtuţi pe nedrept ponegrite în aceste vremuri ale secularizării dezumanizante. M-a călăuzit spre smerenie, lucru pe care astăzi îl apreciez enorm. Şi mi-a deschis ochii spre adevăratele valori ale existenţei. Iar toate acestea nu pot, nu trebuie să fie comprimate într-o simplă amintire, legată de un chip abia definit.

Viaţa va merge mai departe, cu bune şi cu rele. Vor apărea zorii şi va veni seara, delimitând noi şi noi zile, cât va îngădui Dumnezeu. Alte experienţe şi persoane vor însoţi alte idei şi gesturi specifice, într-o înşiruire firească devenirii. Peste acestea, însă, va rămâne memoria vie a celui ce a fost ierarhul intransigent şi neobosit ctitor, iubitor al dreptăţii şi al sincerităţii. Dincolo de cuvinte. Departe de noi şi, totuşi, pentru cei ce l-am cunoscut, atât de aproape, prezent în toate atitudinile şi gândurile pe care ni le-a insuflat.

Chiar dacă îmi este greu să cred că a plecat, îi spun, la ceas de despărţire, Arhiepiscopului Epifanie, ca unui părinte: Nu voi uita nicicând ceea ce aţi făcut pentru mine. Dumnezeu să Vă odihnească, Înalt Preasfinţia Voastră, şi veşnică să Vă fie pomenirea!