La 24 de ani

Anul 2024 deja a început să-și depene din caierul vremii ale sale zile, iar noi pășim în timpul veleatului ce se desfășoară în fața noastră încrezători că Dumnezeu ne va binecuvânta viața, activitățile, gândurile și năzuințele de mai bine, așa cum a făcut-o și în anul deja încheiat.

Ieri l-am serbat pe Eminescu și se cade a ne aminti și astăzi de câteva din inspiratele sale versuri care sugerează, poate cel mai bine, prefacerile și gândurile ce ne încearcă pe toți acum, la început de an calendaristic: „Cu mâne zilele-ți adaogi/ Cu ieri viața ta o scazi/ Și ai cu toate astea-n față/ De-a pururi ziua cea de azi”. Primele versuri arată tris­tețea neîndurătoarei treceri, dar ultimele ­două ne aduc un sentiment de împăcare, de speranță, căci ne pun în față prezentul, un prezent continuu, când învățăm să trăim „timpul” lui Dumnezeu, veșnicia.

Și dacă tot am pășit în anul al douăzeci și patrulea din secolul XXI, aflându-ne încă sub emoția versului eminescian, vă propun să dăm timpul înapoi, călătorind prin veleatul lui 1874, când Eminescu împlinise 24 de ani, descoperind aspecte mai importante care i-au marcat existența tumultuoasă.

Începutul anului 1874 l-a găsit pe studentul Eminescu la Berlin, înscris la Universitatea de Filosofie, cu speranța reîntoarcerii în țară și încartiruirea într-o ocupație pe măsura studiilor și aspirațiilor sale. Într-un astfel de context, la finele lui ianuarie a primit o scrisoare de la Titu Maiorescu, al cărui nume era vehiculat pentru ocuparea postului de ministru al cultelor și al instrucțiunii publice, în noul guvern. Zvonurile s-au împlinit la scurt timp și, probabil bazându-se pe numirea lui, Maiorescu îi scria: „Cum stai cu doctoratul în Filosofie? Îl faci la Berlin? Te rog să vezi în această întrebare un semn de atenție și considerare, ce o avem toți cei din cercul nostru pentru Dumneata”. Probabil într-o discuție anterioară Maiorescu i-a vorbit de planul său: numirea poetului ca profesor la Universitatea din Iași, după susținerea doctoratului. Oarecum neîncrezător, studentul berlinez i-a răspuns ministrului: „Cred că o astfel de propunere nu-mi poate fi decât măgulitoare. După conștiința mea, totuși, ea vine prea devreme”. Șederea la Berlin l-a dezorientat pe junele Eminescu: prin martie îi scria aceluiași Maiorescu că s-a hotărât să demisioneze din modesta-i slujbă de la Legația României, care-l împiedica să-și pregătească doctoratul, și așa, degrevat de obligațiile de serviciu, să se poată întoarce la Iași în vederea aprofundării și finalizării studiilor doctorale: „În timpul șederii mele la Iași aș putea să mă ocup mai de aproape cu numitele două obiecte ale doctoratului și astfel, cu această împărțire a timpului, ar fi aranjată partea cea mai principală”. Maiorescu insistă ca Mihai să rămână la Berlin și de aceea, ca ministru, i-a acordat o bursă de studii în valoare de 100 de galbeni.

În răspunsul de mulțumire, studentul părea încrezător că în august își va finaliza doctoratul. Nu a fost așa, căci ezitările, oboseala i-au spulberat speranța. După ultimul semestru, la finele lui iulie, s-a întors acasă, la Botoșani, unde lucrurile se cam complicaseră. Pe la jumătatea lui august, căminarul Gheorghe Eminovici a pornit în mare grabă spre Praga, ­fiindcă Harieta și Aglaia, fetele sale, aflându-se acolo, la băi, se îmbolnăviseră de tifos. Îngrijorat de starea lor, bătrânul tată, nemai­primind vești de la ele, a plecat să se asigure că sunt bine, urmând să le aducă acasă.

După puține zile petrecute la Ipotești, Eminescu s-a mutat la Iași, iar la sfârșitul lui august a preluat funcția de director al Bibliotecii Centrale. Aparenta liniște așezată peste poet au tulburat-o veștile din Berlin, unde starea sănătății fratelui său, medicul Șerban, s-a înrăutățit ireversibil.

Activitatea de bibliotecar s-a dovedit rodnică, chiar dacă a stârnit invidia multora din neprietenii tânărului director. De exemplu, la 15 octombrie a făcut un raport către Ministerul Instrucțiunii, cerând alocarea unui fond de 585 de lei pentru achiziționarea a șapte cărți și manuscrise vechi, găsite de el însuși la un anticar ieșean, pe care le considera deosebit de importante. Între acestea, amintim volumul Cele Șapte Taine, scris în anul 1644 de Mitropolitul Varlaam al Moldovei, la Iași, având 339 de pagini; Psaltirea, tradusă și așezată în versuri de către Mitropolitul Moldovei, Dosoftei, în 1673, precum și Acatistul Născătoarei de Dumnezeu, tipărit în același an, tot de marele cărturar și ierarh Dosoftei.

Concomitent cu munca de la bibliotecă, în toamnă, Eminescu a suplinit în Universitatea ieșeană, la catedra lui Xenopol, cursuri de logică, trudind totodată și la alcătuirea unui manual de lecturi literare, cerut de Maiorescu.

Într-una din serile lui noiembrie 1874, la o ședință a Junimii, Eminescu l-a prezentat pe noul venit, nimeni altul decât bunul său amic Ion Creangă, cu care a legat o prietenie nezdruncinată, până la finele vieții. În timpul liber, aproape inexistent, poetul trebuia să facă dovada amiciției lui față de Ioan Slavici; sosit la Iași, scriitorul ardelean îi ceruse să-i arate câte ceva din frumusețile fostei capitale a Moldovei.

Într-o asemenea cavalcadă de evenimente și preocupări, Eminescu a avut de întâmpinat și o știre extrem de tristă: în ziua de 29 noiembrie, fratele său, medicul Șerban Eminovici, a murit la vârsta de 33 de ani, la Berlin, răpus de o boală la plămâni. Prin grija Legației Românești din Berlin a fost înmormântat, la 2 decembrie, fără ca măcar cineva din familie să poată ajunge atât de repede.

Peste toate, poetul a continuat să aștearnă pe hârtie versuri de o frumusețe și o profunzime aparte. Din poeziile scrise în anul 1874 amintim câteva: Împărat și proletar, Pustnicul, Cum negustorii din Constantinopol, Preot și filosof, O, adevăr sublime..., Confesiune, Scrisori din Cordun, Luna iese dintre codri.

Cam așa arăta un an din viața lui Eminescu: un amalgam de evenimente, sarcini, împliniri, deziluzii, căderi și ridicări, tristeți și palide bucurii. La final, din versurile zămislite de mintea-i strălucită la 24 de ani, am ales o strofă din Împărat și proletar, care înfățișează parte din zbuciumul vieții pământești:

„Când știi că visu-acesta cu moarte se sfârșește,

Că-n urmă-ți rămân toate astfel cum sunt, de dregi

Oricât ai drege-n lume - atunci te obosește

Eterna alergare... ș-un gând te-ademe­nește:

Că vis al morții e viața lumii-ntregi”.