La bursa adevărului

Glorioasa noastră democraţie ne-a deprins cu încă o instituţie: bursa. Bursa valutelor, a schimburilor de bani, a acţiunilor şi investiţiilor de tot felul, toate cu scopul ca toţi cei care au bani mulţi să aibă bani şi mai mulţi. (N-are nici o importanţă dacă cei care au bani puţini vor avea bani şi mai puţini. Ei nu contează.)

Dar iată că evoluţia mentalităţii noastre în căutare de inovaţie şi modernism a scos la iveală încă o semnificaţie a bursei, un tip aparte de bursă. Este cea în care se evaluează, se reevaluează, se piaptănă şi se fardează adevărul, astfel ca până la urmă să fie suprimat cu totul. Ea supune oprobriului public pe cei care cutează să spună adevărul. A spune adevărul a devenit un lucru rău, practicat numai de oameni cinici, lipsiţi de viziuni romantice, care în loc să se încânte cu generozitate de poveştile lacrimogene, romanţioase, stăruie în a demitiza cu luciditate răutăcioasă pe eroii admiraţiei noastre. Aici, la această bursă se născocesc poveşti emoţionante în care adevărul şi severitatea seriozităţii nu au ce căuta. N-are ce căuta copilul din povestirea lui Andersen, care exclamă cu nevinovăţie: "Împăratul e gol!" Nu, astăzi copiii joacă jocuri războinice la computer, în care păpuşele sinistre pândesc la colţuri, ca să-şi ucidă adversarii. Astfel că împăratul poate hălădui gol, fără grijă, înveşmântat în haine inexistente, admirat de mulţimea care îl aplaudă. Dacă ar spune ceva, bietul copil din poveste ar fi cu siguranţă huiduit. Aşa că să-l lăsăm să-şi omoare în tihnă duşmanii de pe monitor. Slavă Domnului că există şi aşa ceva.

Potenţaţi la puteri infinite sunt şi cei proclamaţi, prin nu ştiu ce procedee misterioase, drept mari personalităţi spirituale. Cu entuziasm şi deosebită bucurie sunt acceptate tămâierile unor aşa-zişi sfinţi. O, slavă Domnului, în momentul de faţă (probabil ca o reacţie la anii în care sfinţenia era interzisă pentru că nu avea vreun rol în lupta de clasă şi de distrugere a duşmanilor burghezo-moşiereşti), avem o inflaţie de sfinţi. E adevărat, cu ateismul, religie de stat a perioadei comuniste, am uitat ceea ce înseamnă cu adevărat sfinţenie. Am uitat că ea nu este un articol de drogherie cu care să-ţi parfumezi înfăţişarea cuvioasă. Am uitat că n-are nimic de-a face cu gesturi spectaculoase, mâini ridicate patetic spre cer, bărbi pieptănate cu grijă sau rase ample, învăluitoare, ca veşmintele imperiale. Am uitat, ei înşişi au uitat, că cei în pericol de a fi confundaţi cu "sfinţi" ar trebui să evite adoraţia admiratori(oare)lor şi să se ferească de mândrie, cel mai aprig duşman al îmbunătăţirii spirituale, după cum spun Sfinţii Părinţi.

Am mai spus-o, cu ani în urmă, genialul Rilke se adresa unui tânăr poet cerându-i ca atunci când oamenii vor începe să-l laude, să-şi schimbe numele, pe care să-l cunoască numai Dumnezeu, ca să-l poată chema noaptea. Nimic nu e mai primejdios decât elogiile altora, spunea el. Dar de atunci Rilke s-a demodat. Astăzi "un om sfânt" îşi încurajează admiratorii să fie de faţă când o căruţă de foc venită din cer îl va duce ca pe un nou Sfânt Ilie pe respectivul (unde oare?): "Uitaţi-vă la mine, ce sfânt sunt, ce cuvios, ce lucruri cutremurătoare spun eu".

Copil fiind, am făcut drumul de la Sihăstria spre Sihla împreună cu părintele Cleopa şi cu tata. Pe jos, pe vremea aceea nu exista şosea. Deodată, în mijlocul urcuşului anevoios, plin de stâncării, părintele Cleopa ne-a făcut semn să tăcem. Ne-a condus apoi tiptil printre mărăcinişuri şi bolovani, la o minusculă gură de peşteră. Pe piatră erau aşternute câteva crengi de brad, pe care se vedea încă întipărit conturul unui trup. Ca să intri trebuia să te apleci până aproape de pământ. Într-o groapă umplută cu nisip erau împlântate lumânări. Fuseseră stinse, dar încă fumegau… Părintele Cleopa ne-a spus că la acea vreme (1947), în munţii de deasupra Sihăstriei mai trăiau încă vreo două-trei sute de pustnici. Se hrăneau cu buruieni, fructe de pădure şi mureau neştiuţi, departe de lauda şi admiraţia ostentativă a jurnaliştilor şi mulţimilor în căutare de idoli. Nu, nu am dreptate, nu mureau neştiuţi, Dumnezeu era acolo, cu ei, îi chema noaptea pe nume. Rilke ştia el ce ştia… Nu aveau nevoie de admiratori, de articole superlative prin reviste, de emisiuni şi interviuri în care să-şi arate telegenia. Sfinţenie există şi azi, fără îndoială. Trebuie doar căutată acolo unde se află cu adevărat. Poate că n-ar fi rău ca admiratorii (admiratoarele), autori ai ditirambilor şi biografiilor romanţate, să încerce să afle câte ceva despre monahi modeşti, care au rămas în memoria oamenilor nu prin imagini fotogenice, ca vedetele din cinematografia americană, nici prin laudele provocate cu ostentaţie, ci prin asprimea ascezei, prin credinţa adevărată care n-are nevoie de tămâieri, prin dragostea pentru semeni, prin smerenia, prin felul în care se fereau de molima distrugătoare a slavei deşarte.

Ar trebui să încerce a afla câte ceva despre viaţa Sfintei Teodora, care a trăit şi ea

neştiută prin acei munţi, a părintelui Paisie de la Sihla, a părintelui Dometie de la Râmeţi, pe al cărui mormânt se fac astăzi vindecări miraculoase, a părintelui Sofian şi a multor altor monahi cuvioşi şi modeşti. Sfinţenia, aşa cum spun Sfinţii Părinţi, nu este o şosea lată, pavată cu laude şi temeneli, cu biografii falsificate pentru uzul iubitorilor de telenovele de calitate îndoielnică şi de emisiuni menite să stârnească lacrimi de circumstanţă. La bursa adevărurilor, ar trebui să crească şi cursul adevărului despre sfinţenie, credinţă adevărată, smerenie, ajutor dat celor în nevoie şi de îndrumare pe drumul aspru şi anevoios al credinţei, care apropie pe om de Dumnezeu.

" Cu ateismul, religie de stat a perioadei comuniste, am uitat ceea ce înseamnă cu adevărat sfinţenie. Am uitat că ea nu este un articol de drogherie cu care să-ţi parfumezi înfăţişarea cuvioasă."