La despărțirea de Viorel Rați

E o biserică de mănăstire. Cel ce zace în sicriul din mijlocul bisericii m-a adus pentru prima oară aici. Tot el, și acum. Însă atunci eram numai noi doi și maica sta­reță. Era pe la începutul lui octombrie. Aproape de lăsarea serii. Ți­nuse să-mi arate livada din curtea mănăstirii, pe care o plantase chiar el. Venea să stea de vorbă cu pomii, cam la fel cum făcea Francisc de Assisi cu păsările. Unele dintre cuvintele pomilor, așa cum erau merele coapte, le înțelegeam până și eu.

O să vină o zi când o să rămân pentru totdeauna aici!, l-am auzit pe prietenul meu zicând, înțelegând abia acum ce vrusese să spună atunci. Ziua aceea sosise. Iar el stătea vârât în coșciug cu zeci de oameni în jur. Și nu voia să schimbe o vorbă cu nimeni. Nici măcar cu merii ce suiseră dealul pe care se afla mănăstirea, încercând să privească pe geamul bisericii înăuntru.

Stăteam spre ieșire, aproape de ușă, cu o lumânare aprinsă în mână, așa cum aveau toți cei ce veniseră să-l conducă pe cel din sicriu pe ultimul drum.

Nici nu mi-am dat seama când s-a terminat slujba prohodului. Stareța îmi făcea dinspre celălalt capăt al bisericii semn să mă apropii. Mă rugase să rostesc câteva cuvinte de rămas-bun. Mă dezmeticesc brusc și pornesc în direcția altarului, urmărit de privirile sfinților de pe pereți, dar și de cele ale oamenilor vii de la picioarele acestora.

După numai un pas, lumânarea, ce a ars mai mult de jumătate, devine parcă mai grea. Pe la mijlocul drumului, abia mai reușesc s-o țin în mână. Cântărește sute de kilograme, când sunt la numai un metru de locul unde trebuie să mă opresc. Nu mi-am închipuit niciodată că poate să aibă o astfel de greutate lumina, fiindcă s-a topit aproape toată ceara, abia mai pâlpâie flăcăruia dintre degetele mele. Deodată, mâna începe să mi se împuțineze. Să se scurgă odată cu ceara topită spre podea. Simt că-n foarte scurt timp o să mi se topească tot corpul. Deja nu mai am picioare. Mi s-au prelins în pământ.

Ce faci?, aud o voce cunoscută, strigându-mă de sub capacul sicriului. Încă puțin și ai ajuns! Unde?, întreb speriat. Aici, răspunde lumina lumânării, care nu mai are nevoie de mâna mea, se ține singură în aer. În vreme ce eu mă duc, mă tot duc în jos, uitând ce aveam de spus.

Încerc să scap cu fața curată, rugându-l pe mort în gând să vorbească el despre mine. Un moment mai potrivit pentru asta nici că se poate. Doar că începe taman acum clopotul să bată. Și prietenul meu din coș­ciug, deși binevoitor, nu poate să-mi audă gândurile.