„La nefericire se ajunge, în primul rând, din necredinţă“

- dialog cu arhimandritul Teofil Părăian, Mănăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus - judeţul Braşov -

Care sunt cauzele care pot tulbura viaţa unei familii nou întemeiate?

Pentru acei oameni care duc viaţă de familie, căsătoria este o situaţie specială. În ceea ce priveşte căsătoria, social vorbind, există o vorbă care arată importanţa şi gravitatea căsătoriei:

„La-nsurat, la măritat

Nu trebuie omul îndemnat,

C-ăsta nu e târg de boi,

Să vinzi marţi, să cumperi joi,

Şi-asta nu e târg de vaci,

Să vinzi joi, să cumperi marţi“.

Dacă ne gândim chiar şi numai la cuvintele acestea, vedem că oamenii care s-au gândit la căsătorie, chiar şi fără o cultură religioasă, îşi dau seama că viaţa de familie este importantă, că trebuie se întemeieze pe seriozitatea celor care se angajează la ea.

Din punct de vedere religios, creştin, căsătoria este o taină, adică este un mijloc prin care Dumnezeu dă har pentru o viaţă superioară, care depăşeşte obişnuitul vieţii umane. Un creştin trebuie să fie un om care a depăşit nivelul obişnuit al vieţii. De ce? Pentru că aşa vrea Domnul Hristos. El spune că sunt lucruri pe care le fac şi oamenii care nu au o legătură directă cu El, şi acestea sunt la măsurile firii. Dar cei care ţin la Mântuitorul Iisus Hristos trebuie să facă mai mult decât fac necredincioşii.

Căsătoria ţine oricum de alcătuirea existenţei umane, pe seama atracţiei care există între bărbat şi femeie, care îi dă omului o predispozţie pentru viaţa de familie. Atracţia fizică trebuie completată de atracţia sufletească şi mai ales de direcţionarea pe care o dă credinţa în Dumnezeu.

Din punct de vedere creştin, căsătoria este un dar de la Dumnezeu şi un mijloc prin care omul colaborează cu Dumnezeu şi Dumnezeu cu omul, prin aducerea în lumea aceasta a noi fiinţe umane, pentru slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea lor. Căsătoria nu este doar pentru naştere de prunci, ci este şi un mijloc de îmbunătăţire sufletească şi de a se ferici oamenii reciproc. Căsătoria este o taină, fiind mai presus de cât poate omul cugeta şi spune. Fericirea aceasta poate fi păstrată printr-o viaţă de credinţă comună, prin participarea la slujbele Bisericii, la rugăciune împreună, prin gândul la binecuvântările primite la nuntă, care nu-s numai pentru clipa de început, ci sunt pentru toată viaţa de familie, ca să ajungă cei care se căsătoresc să aibă „bătrâneţi fericite, cu inimă curată împlinind poruncile Domnului“.

De ce sunt atâtea cazuri de oameni nefericiţi în viaţa de familie?

Toate ale omului sunt la nivelul omului. Nefericirea vine de la nefericiţi şi de la nefericitori. Poate ei înşişi nu doresc acea fericire. Ei doresc să aibă o viaţă, dacă se poate, liniştită, dar nici nu ajung la asta, pentru că nu au linişte în suflet şi nu au dorinţa de a-l ferici pe celălalt.

La nefericire se ajunge, în primul rând, din necredinţă. Influenţează, apoi, viaţa pe care au dus-o înainte de căsătorie - viaţă necontrolată, nedirijată -, înclinările negative pe care le cuprind în ei cei doi şi pe care le declanşează şi în familie cum, le-au declanşat şi înainte de a se căsători. Ele pot fi depăşite, diminuate, gândindu-se fiecare la binele celuilalt şi să aibă conştiinţa că Domnul Hristos este în mijlocul lor. Marta, când L-a întâlnit pe Domnul Hristos, cu prilejul învierii lui Lazăr, I-a zis: „Dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit“. Acolo unde este Domnul Hristos de faţă, nu poate fi ceva rău.

▲ „Nici animalele nu au nevoie de binecuvântări, totul merge aşa, de la sine“

La întemeierea unei familii, e suficientă numai iubirea sau căsătoria civilă?

Oamenii aceia care fac numai căsătoria civilă nu se manifestă ca oameni religioşi. Un om religios, care are credinţă în Dumnezeu nu poate să trăiască fără binecuvântarea lui Dumnezeu, el caută binecuvântarea lui Dumnezeu. Şi ştim că binecuvântarea lui Dumnezeu vine prin slujba cununiei. Aşadar, e bucuros să aibă această binecuvântare prin slujba cununiei. Nu este vorba numai de o înţelegere sau de o iubire din aceasta fizică sau chiar sufletească, însă fără o tendinţă duhovnicească, dacă e numai la măsura aceasta a omului. În realitate, omul este cu atât mai om, cu cât e mai spiritual şi mai spiritualizat. Şi dacă rămâne numai la măsura omului fără Dumnezeu, omul nu-i în rostul Lui şi, în al doilea rând, omul la măsura aceasta este mai mult cu tendinţă spre animal. Că nici animalul nu are o viaţă spirituală şi nu are nevoie de binecuvântări speciale pentru actele lui majore, totul merge aşa, de la sine. Or, omul, fiind mai presus de animal, chiar dacă e şi chipul animalului, că omul, aşa cum îl ştim noi şi cum suntem noi de fapt, este purtător al chipului lui Dumnezeu şi purtător al chipului animalului. În om se uneşte, se face legătura între animal şi Dumnezeu, omul fiind suportul acestei legături care, de fapt, se opreşte la situaţia de om, dar omul cumulează pe animalul dinaintea lui.

Sexualitatea, de pildă, nu o are numai omul, o are şi animalul şi nu se poate zice că la animal este vinovată, de fapt este nevinovată, pentru că animalul nu este la măsura de a putea avea o responsabilitate, însă omul cu atât este mai om, cu cât are o responsabilitate şi, având o responsabilitate, o are şi în latura aceasta. Şi Biserica nu face altceva decât să-l ridice pe om peste animal şi să-l aducă ofrandă lui Dumnezeu, care l-a creat, dar l-a creat cumva ca pe o verigă între animal şi El, între animal şi Dumnezeu.