La porţile sublimului

Drumul este extrem de lung şi anevoios. Piedicile presărate în cale îi determină pe unii să renunţe, în timp ce alţii sunt încurajaţi să continue tocmai de existenţa lor. Căci, uneori, atâtea obstacole descurajant plasate nu înseamnă altceva decât că drumul este cel bun. Iar la finalul dorit se poate ajunge doar pe calea cea grea. După ce au depăşit dificultăţi şi suferinţe, însă, mulţi dintre noi se opresc exact înaintea porţilor sublimului, contemplând prin orificiile din zid, fără a putea atinge, rezultatul strădaniei lor.

Trăim într-o lume tulburată de îndoială. Atât de multe cărări ni se deschid înainte, ispititor amenajate şi beneficiind de o promovare agresivă, încât privim în jur, miraţi, neştiind încotro să păşim. Pentru noi, românii, mai cu seamă, fiecare drum a fost asociat, după 1989, cu libertatea atât de mult dorită. Iar astăzi, când observăm cum tranziţia prea-trâmbiţată ne-a ţinut în loc peste două decenii, suntem momiţi cu promisiunea unor drumuri exprese către progres, civilizaţie şi bunăstare. Doar acela care a pornit pe unul dintre aceste drumuri lăudate ştie încotro a fost purtat. Din păcate, mulţi nu vor să îşi mărturisească înaintea altora eroarea, preferând să se alăture corului de lăudători calpi şi să îi atragă şi pe alţii în aceeaşi capcană în care se află şi ei. Este rezultatul egotismului pus în practică pe aceste meleaguri, unde chiar nu îşi avea locul.

Conţinutul campaniilor de promovare a căilor spre niciunde este prea puţin important. Se adresează, ca de obicei, slăbiciunilor umane şi viciilor de tot felul, dezincriminând mai tot ceea ce ne răneşte pe noi şi pe cei din jurul nostru. Pentru tineri, drumul este prezentat ca fiind doar pentru cei populari şi dornici de distracţie cu prietenii. Pentru cei mai în vârstă, apare ca un mod sigur de a ajunge la stabilitate financiară, emoţională etc. Pentru toţi este calea spre ceea ce îşi doresc (sau, atenţie, spre ceea ce se presupune că ar trebui să îşi dorească!). Astfel, îmbrăcaţi în uniforme bizare şi diferite, e drept, dar aparţinând aceleiaşi armate, suntem invitaţi să mărşăluim către nicăieri, doar de dragul de a fi văzuţi încolonaţi şi lipsiţi de voinţă proprie.

Credinţa ne este prezentată ca fiind ceva de neacceptat, care ne îngrădeşte libertatea şi ne adoarme gândirea. Este mai simplu aşa. Un om fără convingeri clare poate fi manipulat cu uşurinţă să păşească pe caldarâmul unui drum înşelător, departe de ceea ce ar putea să îl distragă spre adevăr. Şi, până la urmă, ce ne aşteptăm să găsim la capătul căii alese? Nu nemurirea, nu fericirea veşniciei întru Dumnezeu. Nu, deoarece acestea contravin ideilor ce ne sunt impuse ca elevate şi moderne. La final de drum vom afla, se pare, câteva momente de distracţie, suprema bucurie înainte de pasul în neant, distrugerea completă. Ceea ce i-a dus pe mulţi cu gândul la faptul că această existenţă este absurdă, lipsită de orice scăpare. Absolut corect, aş spune: mersul în gol, pe o cale ferită de prezenţa lui Dumnezeu, având ca scop final anihilarea totală, este o aberaţie.

Oricât ni s-ar repeta că, în mare majoritate, conaţionalii noştri au ales drumul secularizant, realitatea este total diferită. Multora le este teamă sau ruşine să îşi recunoască deschis credinţa. Alţii consideră că sunt incapabili să respecte normele religioase, mai ales că, intenţionat, acestea sunt prezentate adesea incomplet, tendenţios sau complet fals, pentru a-i înspăimânta pe nehotărâţi. Şi rămâne credinţa, ca un grăunte rodnic, fără şansa de a rodi, ascunsă în suflet, incapabilă, în aceste condiţii, să ne călăuzească, ci doar să ne amintească rostul nostru, diferit de actualele tendinţe ale devenirii.

Aşa se face, astăzi, că suntem dispuşi să păşim pe o cale a normalităţii, dar în taină, fără ştirea nimănui. Transformăm relaţia cu Dumnezeu într-una mai mult lăuntrică, ascunsă, ocolind cu grijă integrarea în comunitatea creştină. Şi, dacă ratăm cu bună ştiinţă comuniunea interumană îndreptată, în egală măsură, către divin, ca şi spre noi înşine, comuniunea cu Dumnezeu este teribil de grea, dacă nu imposibilă. Ca şi cum, aproape de capătul călătoriei, ne oprim înaintea porţilor sublimului, larg deschise, contemplând prin orificiile din zid, fără a putea atinge, rezultatul strădaniei. Aproape, dar atât de departe, totuşi.