Lăcaşul bisericesc, centrul liturgic al creaţiei

Pentru creştini, lăcaşul de cult înseamnă mai mult decât un simplu edificiu în care se adună periodic, pentru a se ruga sau a participa la servicii religioase. Biserica este locul unde Dumnezeu este prezent într-un mod cu totul special. Este casa Sa, spaţiul dedicat de comunitate şi consacrat prin rugăciunea şi mijlocirea arhiereului care invocă harul şi ocrotirea divină pentru noul lăcaş.

Părintele Dumitru Stăniloae, teolog şi interpret desăvârşit al scrierilor patristice referitoare la taina eclezială, consideră că motivul esenţial pentru care Biserica se ridică mult deasupra statutului de simplă casă de rugăciune îl constituie prezenţa efectivă a lui Dumnezeu în Sfintele Taine. Trupul şi Sângele Domnului se află în permanenţă în Biserică, pe sfânta masă, aşa încât semnificaţia gestului de a ne închina atunci când trecem pe lângă un sfânt lăcaş este mai mult decât evidentă: este salutul nostru evlavios şi filial faţă de Părintele ceresc.

În lăcaşul bisericesc Hristos continuă să săvârşească în modul cel mai direct toată lucrarea Sa mântuitoare sau sfinţitoare. Prin ea, Hristos unifică cu Sine şi întreolaltă pe cei ce cred în El şi-i întăreşte spre lucrarea preoţiei lor generale în fiinţa proprie şi în creaţia cosmică. Astfel, prin ea Dumnezeu conduce creaţia spre unitatea ei desăvârşită, treimică, conducere care se înfăptuieşte prin dăruirea ei în Hristos lui Dumnezeu şi, prin dăruirea lui Dumnezeu prin Hristos, nouă. Lăcaşul bisericesc este centrul liturgic al creaţiei sau locul central unde se săvârşeşte şi de unde se răspândeşte peste întreaga creaţie puterea mântuitoare a lui Hristos prin Duhul Său sau prin energiile necreate ale Lui, şi prin aceasta se promovează înaintarea ei spre unitatea cât mai deplină. E o unitate imprimată de unitatea treimică, datorită unei tot mai accentuate pătrunderi a creaţiei de Sfânta Treime sau de puterea Ei care unifică persoanele în iubire fără să le confunde.

Lăcaşul bisericesc este spaţiul central al lucrării mântuitoare a lui Hristos, pentru că inima Liturghiei ce se săvârşeşte în ea este dumnezeiasca Euharistie, care constă în taina prefacerii pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului şi în împărtăşirea cu ele a credincioşilor. O mare parte din celălalt cult săvârşit în ea este alcătuit din celelalte Taine. Iar în Taine, credincioşii primesc prin rugăciuni şi acte văzute ale preotului sau episcopului harul lui Dumnezeu, care - ca lucrare necreată izvorâtoare din fiinţa lui Dumnezeu - nu e despărţit de prezenţa iubitoare a lui Dumnezeu, în această lucrare aflându-se Însuşi Cel ce lucrează.

Întâlnirea cu Hristos se realizează în comunitate

În lăcaşul bisericii luând loc, în timpul Sfintei Liturghii, pe sfânta masă din altar, prin prefacere, înseşi Trupul şi Sângele Domnului, spre împărtăşirea credincioşilor de ele, are loc întâlnirea culminantă a acestora cu Iisus Hristos şi cu Duhul Lui cel Sfânt, care a prefăcut pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Domnului şi le-a umplut pe acestea de prezenţa Sa. Iar întâlnirea cu Hristos în lăcaşul bisericii nu e trăită de credincioşi ca persoane izolate, ci în comunitate, întărind unitatea dintre ei, fără de care nu este mântuire.

Astfel, lăcaşul bisericii nu e numai o casă de rugăciune a credincioşilor, care şi-ar lua puterea de unire cu Dumnezeu şi întreolaltă din ei înşişi, ci o casă în care lucrează Dumnezeu, mai bine-zis Hristos Însuşi prin Duhul Lui cel Sfânt, nedespărţiţi de Tatăl. Sfânta Treime îi uneşte pe ei în lăcaşul bisericesc fără să-i confunde, aşa cum sunt unite şi persoanele dumnezeieşti. Credincioşii nu se adună în lăcaşul bisericesc numai pentru a se ruga împreună unui Dumnezeu care rămâne la distanţă, sau pentru a asculta o predică despre El. Acest lăcaş este totodată şi un loc al prezenţei şi al lucrării lui Dumnezeu Cel în Treime. Precum este în cer, aşa este Sfânta Treime şi în biserică, sau cerul e prezent în biserică. Dumnezeu Cel în Treime nu ascultă numai din cerul depărtat rugăciunile credincioşilor, ci la această chemare a lor răspunde cu prezenţa şi lucrarea Lui. În mod special, întâlnirea aceasta ajunge până la punctul culminant în mâncarea trupului Fiului lui Dumnezeu Cel răstignit şi înviat şi în băutura sângelui Său cel vărsat pentru noi dintr-o iubire neţărmurită, pentru ca şi noi să ne umplem de o iubire asemănătoare cu care să-I răspundem Lui şi să ne întâmpinăm unii pe alţii.

Această esenţă generală a cultului ortodox, cu deosebire a Sfintei Liturghii săvârşite în lăcaşul bisericii, apare într-o seamă de caracteristici ale lui, pe care le vom înfăţişa, referindu-ne mai ales la Sfânta Liturghie.

Sfânta Liturghie şi celelalte Taine săvârşite în lăcaşul bisericesc sunt trăite de către credincioşi ca evenimente sfinte, care se săvârşesc în lume, dar vin de dincolo de lume şi transfigurează o parte a ei, având menirea să o transfigureze întreagă. Acestea îmbracă lăcaşul bisericesc cu însuşirea sfinţeniei.

Sfinţenie şi sacralitate

Creştinismul occidental a făcut încă din vechime o deosebire între noţiunea de sfânt (sanctus) şi cea de sacru (sacer). Sanctus e referit la Dumnezeu ca persoană (credincioşii ajunşi la desăvârşire sunt numiţi şi ei în Biserica Romano-Catolică uneori sfinţi, dar de la un timp încoace mai mult beati, fiind proclamaţi ca atare printr-un act de beatificare). Pentru lăcaşul bisericesc, pentru actele de cult, pentru obiectele cultului, pentru tot ce se trăieşte de credincioşi în biserică, se foloseşte numirea de sacru, care e mai puţin decât sfânt. De aceea, chiar Tainele sunt numite sacramente sau acţiuni sacre. Dacă mai adăugăm la aceasta faptul că graţia dată prin sacramente este socotită în catolicism creată, ne dăm seama că sacrul cade adeseori în categoria creatului. Nu mai vorbim de protestantism şi de cultele răsărite din el, care nu mai cunosc nici măcar realitatea sacrului, ci socotesc că singur Dumnezeu e sfânt, iar El este transcendent oricărei experienţe şi nu produce nici un fel de transformare în planul vieţii credincioşilor.

În această distincţie dintre sacru şi sfânt în creştinismul catolic e implicată, credem, necunoaşterea lucrării necreate a lui Dumnezeu, care, fiind şi ea sfântă, ca şi Dumnezeu, Subiectul ei, face să fie văzute ca „sfinte“ toate actele săvârşite în Biserica Ortodoxă, toate persoanele şi obiectele atinse de ea, toate fiind „sfinţite“ prin aceasta. Creştinii ortodocşi vorbesc de „sfinţirea“ apei, a veşmintelor preoţeşti, a icoanelor, a caselor, de „sfinţirea“ celui hirotonit ca preot. Pentru ei e „sfântă“ crucea, sunt „sfinte“ icoanele, e „sfântă“ biserica şi vasele din ea. Ei nu-L consideră pe Dumnezeu cel sfânt despărţit de acestea. Dacă în distincţia pe care o face catolicismul între sfânt şi sacru se poate spune că e implicată învăţătura lui despre caracterul creat al graţiei de care se foloseşte Dumnezeu pentru a produce unele transformări în planul bisericesc, dar nu nişte imprimări ale puterii lui Dumnezeu Însuşi, în neadmiterea deosebirii şi separării dintre sfânt şi sacru în Ortodoxie e implicată conştiinţa că Dumnezeu este prezent El însuşi în mod personal în lucrările Sale necreate referitoare la creaturile ridicate în planul vieţii bisericeşti.

„Sfinţenia“ în Sfânta Scriptură

Biserica Ortodoxă urmează în această privinţă exemplul Sfintei Scripturi, în care numele de sfânt e dat nu numai lui Dumnezeu şi persoanelor care intră în legătură cu El, ci şi obiectelor supuse lucrării Lui, obiecte care nu pot fi concepute decât în legătură cu persoana lui Dumnezeu sau cu persoanele omeneşti - sfinţite de lucrarea Lui. în Ieşire 3, 5 se spune: „Acest loc (unde apare rugul aprins) e pământ sfânt“; în Ieşire 29, 37, că „altarul va fi sfânt“. În Levitic 10, 10 se cere: „să deosebeşti între ce este sfânt şi ce nu este sfânt, între ce este necurat şi între ce este curat“. La Iezechiel 44, 23 se cere iarăşi preoţilor „să înveţe poporul să deosebească între ce este sfânt şi ce este spurcat, între ce este curat şi ce este necurat“. La Iona 2, 6 şi 8 se numeşte sfânt templul. La Avacum 2, 20 se spune: „Domnul este în templul cel sfânt al Său“; în Psalmul 96, 8 se spune: „închinaţi-vă Domnului în curtea cea sfântă a Lui“.

În Noul Testament se foloseşte termenul sfânt (haghios) nu numai pentru Dumnezeu, ci şi pentru persoanele închinate slujirii Lui, ba chiar pentru toţi creştinii, deci şi pentru Biserica constituită din ei (Efes. 5, 22). Sfântul Apostol Pavel cere să înfăţişăm trupurile noastre „jertfă sfântă lui Dumnezeu“ (Rom. 12, 1), iar despre femeia care slujeşte Domnului spune că e „sfântă şi în sufletul, şi în trupul ei“ (I Cor. 7, 34). Mântuitorul numeşte chiar templul şi altarul din el sfinte, ba şi aurul şi darul pus pe ele (Mt. 23, 17). E drept că uneori se foloseşte în noul Testament pentru mâncărurile sfinţite în templu nu numai numirea de „sfinte“, ci şi de „sfinţite“ (hiera) (I Cor. 9, 13), pe care limba latină a tradus-o cu „sacre“. Dar faptul că pentru templu este folosit în Sfânta Scriptură atât cuvântul sfânt (haghion), cât şi sfinţit (hieron) arată că între înţelesurile acestor cuvinte nu se face o strictă deosebire. Faptul acesta îl redă bine limba română, când numeşte pe Dumnezeu sfânt, ca Unul ce are sfinţenia din Sine, iar persoanele şi lucrurile care se împărtăşesc de sfinţenia lui Dumnezeu le numeşte uneori sfinte, alteori sfinţite (hiera). Şi acest uz al limbii române e îndreptăţit prin faptul că, deşi persoanele omeneşti şi anumite obiecte sunt socotite numai părtaşe la sfinţenie, deci numai sfinţite, nu sfinte prin ele însele, în ele a coborât şi e sălăşluită puterea necreată a aceluiaşi Dumnezeu, izvor al sfinţeniei, neprimind numai o graţie creată, care menţine o separaţie între ele şi Dumnezeu.

(Texte selectate din pr. prof. Dumitru STĂNILOAE, Lăcaşul bisericesc propriu-zis, cerul pe pământ sau centrul liturgic al creaţiei, în Mitropolia Banatului, nr. 4-6, 1981)