Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
23 Dec, 2024
Lecţia perenă a martirului
Oamenii au vorbit întotdeauna cu admiraţie despre acei semeni ai lor care şi-au dedicat fiinţa în totalitate unui crez lăuntric. Cu atât mai mult sunt preţuiţi cei care au suferit chinuri fizice şi chiar moartea pentru credinţa lor. Posteritatea trebuie să-şi asume curajul mărturisitor al unor astfel de oameni şi să înveţe a-şi clădi pe el valorile de referinţă. Din istoria creştină, cea mai pronunţată influenţă pedagogică o exercită, fără îndoială, viaţa şi mai ales moartea mucenicilor. Lecţia lor este inechivocă, spontană şi totodată cutremurătoare. Acea seninătate în faţa morţii iminente, semn al unei robusteţi interioare ce nu poate veni decât din prezenţa tainică şi plenară a Biruitorului morţii, depăşeşte cu mult idealul ataraxic, urmărit de filozofie de-a lungul atâtor secole. Dacă a existat o modalitate (pentru unii, vai, atât de neînţeleasă până astăzi!) de a fi transmise generaţiilor succesoare convingerile creştine cele mai adânci, atunci în actul martiric trebuie identificată aceasta. Oricâtă inerţie morală ar fi în sufletul cuiva, o astfel de pildă biografică îl poate înrâuri profund, transformându-l şi pe el într-un exemplu viu pentru alţii.
De regulă, în predicile rostite în cinstea sfinţilor mucenici evocăm, cu patos îndreptăţit, supliciile pe care le-au îndurat aceştia pentru credinţa în Iisus Hristos. Apoi, actualizând, spunem, la fel de convinşi: „Astăzi, într-o societate liberă, care a lăsat demult în urmă brutalităţile anticreştine, nu mai este nevoie să dăm o asemenea probă a credinţei!“ Oare? Tristele evenimente provocate de războaiele civile din Orientul Mijlociu, Siria în speţă, ne fac să simţim, cu o empatie neputincioasă, fiorul rece al perioadei de persecuţie împotriva Bisericii primare, sau, în ceea ce priveşte România, al perioadei de miliţie şi temniţă ateist-comuniste. Paradoxal şi cu o crudă ironie, locul unde ucenicii lui Hristos s-au numit pentru prima dată „creştini“ a devenit spaţiul unor abominabile gesturi la adresa lor. Ştiri şi analize continue relevă o situaţie cât se poate de gravă: creştinii sunt literalmente ucişi pentru ceea ce cred şi mărturisesc. Pentru ceea ce sunt, de fapt. În numele unui „război sfânt“ (a se citi epurare religioasă), fără orice urmă de toleranţă, bisericile sunt profanate, iar actele de violenţă împotriva slujitorilor şi a simplilor creştini au atins paroxismul barbariei. Şi pentru că trăim în plină eră mediatică, circulă pe internet chiar şi filmările (sumbre, oripilante!) ale unor execuţii de acest gen. Mai revoltător este că reacţia comunităţii internaţionale nu are (încă, să zicem) o intensitate şi o eficienţă pe măsură. Iată că, deşi contextul istoric, cultural şi religios diferă, zice-se, fundamental de cel al primelor veacuri de existenţă creştină, astăzi istoria se repetă. Şi, din nefericire, dureros de similar.
Există vreo justificare pentru asemenea gesturi profund condamnabile? Categoric, nu. Dar dacă privim lucrurile în raţiunea transfiguratoare a jertfei de sine pentru Hristos, oamenii aceia nu sunt de plâns, ci de admirat întru evlavie. Nu a gândit aşa Biserica dintotdeauna, mărturisind, prin Tertulian din Cartagina, marele apologet al martirilor, şi nu numai prin el, că ofranda sângelui în vremuri de prigoană a constituit adevărata forţă duhovnicească a creştinismului? Nu erau consideraţi ei, martirii, prin gestul lor suprem, botezaţi fără apa Botezului, primiţi în Împărăţia cerurilor, intraţi în veşnicie, logodiţi spiritual cu Domnul? Nu au mobilizat ei radical conştiinţele celor care le priveau moartea jertfelnică? Epocile toate au avut, într-un fel sau altul, martirii lor. Receptivitatea celorlalţi a fost însă diferită. Renăscându-se perpetuu, creştinismul are, deci, o nevoie structurală de mucenicie. Fie de cea „roşie“, însângerată (dacă e cazul, fără preget), fie de cea „albă“, a vieţii statornice şi inconcesive faţă de tentaţiile seculariste, în duhul Evangheliei. Această atitudine morală, absurdă pentru cei care nu-i împărtăşesc valorile determinante, a dobândit un firesc indicibil în fiinţa celui care vede moartea ce-i stă înainte ca pe o poartă spre bucuria veşnică împreună cu Hristos.
.jpg)
