Lecțiile istoriei

Totdeauna am avut sentimentul că problemele majore ale comunității din care facem parte și ale societății în genere se află într-o strânsă și nevăzută legătură cu felul în care trăiesc oamenii acelei societăți. Așadar, problemele pe care le dezvoltă societatea în ansamblul ei reprezintă doar consecințe directe, dar la un anumit nivel imperceptibile, ale felului de a fi ale fiecărui om în parte. Totuși, uneori aceste efecte capătă o expresie de-a dreptul surprinzătoare pe scena vieții cotidiene a unei comunități dintr-o anumită epocă. Astfel se poate observa că o societate care a apucat pe calea decadenței morale nu mai are capacitatea de a vedea, la nivel oficial, acele probleme personale ale membrilor ei care înclină balanța spre autodistrugere și nici nu mai caută îndreptarea lor, ba dimpotrivă. Cel puțin așa reiese dintr-o privire sinoptică asupra istoriei civilizațiilor. Dacă membrii unei societăți nu au ajuns să-și îndrepte moravurile printr-o pocăință personală în momentul în care s-a trezit conștiința propriei decăderi, lucrurile nu s-au mai putut remedia prin priceperea conducătorilor și cu atât mai puțin, așa cum se spune, „de la sine”.

În paginile istoriei putem vedea că toate civilizațiile păgâne au decăzut, fără excepție, din pricina unei grave imoralități, survenite la un moment dat și pe fondul unei bunăstări materiale. Însă, un exemplu aparte în istoria lumii îl constituie perioada vetero-testamentară a poporului lui Israel, care de multe ori a căzut în robii grozave, până aproape de distrugerea fizică a poporului, în primul rând din pricina neascultării de Dumnezeu. Aceasta s-a întâmplat pentru că neascultarea de Dumnezeu a condus apoi la înșelarea și distrugerea morală a poporului. De aici au apărut alte abateri: căsătoriile oprite de lege ale fiilor lui Israel cu femei de alte nea­muri, au urmat idolatria și jertfele umane aduse lui Baal etc. Așa cum zice și prorocul: „Poporul Meu însă M-a părăsit. Tămâiază idoli, s-a poticnit în căile sale şi a părăsit căile cele vechi, ca să umble pe poteci şi pe drumuri nebătătorite, ca să-şi facă ţara grozăvie şi batjocură veşnică” (Ier. 18, 14).
Or, toate acestea dovedesc exis­tența unei robii lăuntrice, a patimilor, înainte de robirea exterioară a acelor oameni. Abia apoi au izbucnit războaiele și, inevitabil, robirea văzută, uneori chiar de către neamurile de la care au împrumutat idolatria.

Dar, deși poporul gemea sub povara războiului și a robiei, nu sesiza posibilitatea ieșirii din impas pe care Domnul o făcea cunoscută doar prin glasul adevă­ra­ților proroci: „Întoarceţi-vă, copii răzvrătiţi, şi Eu voi vindeca neascultarea voastră!” (Ier. 3, 22); sau: „De M-ar fi ascultat poporul Meu, de ar fi umblat Israel în căile Mele, i-aş fi supus de tot pe vrăjmaşii lui şi aş fi pus mâna Mea pe asupritorii lui” (Ps. 80, 12-13).

Dar nici conducătorii vremelnici ai poporului din acele epoci nu percepeau și nici nu voiau să asculte de chemarea lui Dumnezeu, de aceea și robia era de neînlăturat, fiind o con­secință, așa cum am spus, a propriilor patimi lăuntrice. Dovadă în acest sens este faptul că de fiecare dată poporul scăpa din robie nu prin priceperea regilor, nici prin forța poporului, ci prin conștiința păcatului și prin pocăința pe care au arătat-o marii bărbați, ca de pildă: Daniel, Azaria, Anania și Misael, care își asumau păcatele poporului și făceau ascultare de Dumnezeu, înfruntând regi și imperii numai prin rugăciune, primejduindu-și pozițiile lor și chiar viețile. Și, deși pare de necrezut, au reușit să biruie și să întoarcă astfel și poporul la ascultarea de Dumnezeu. Au izbândit, întrucât au pornit de la ei înșiși, au început îndreptarea de la propria lor viață, de la propriul lor cuget. Așadar, virtutea acestor bărbați a fost semnul dezrobirii lăuntrice, care urma să aducă și dezrobirea văzută a fiilor lui Israel, deoarece prin felul lor de a fi au izbutit să atragă iarăși milostivirea lui Dumnezeu asupra poporului, singura forță restauratoare.

Potrivit erminiei Sfinților Pă­rinți, creștinii sunt poporul cel nou al lui Dumnezeu și reprezintă noul Israel sau Israelul cel duhovnicesc. Acest statut însă nu ne împiedică să învățăm din lecțiile vechiului Israel, ci chiar ne obligă; ba într-atât încât să și depășim pildele trecutului. Să facem mai mult fără să nădăjduim spre conducătorii vremelnici, „pentru că noi, creștinii - spune Sfântul Ioan Gură de Aur -, ne bucurăm de un har mai mare decât drepții Vechiului Testament”.