Legătura mitropolitului Antonie Plămădeală cu Mănăstirea Slatina (II)

Revenind la trăirea demnă de filele patericului de la Slatina, să mai adăugăm încă o deosebită lecţie despre smerenie şi mândrie trăită acolo de vlădica Antonie. Un oarecare monah din obşte, Ioil, se arătase deosebit de nevoitor, încât Consiliul duhovnicesc a insistat la avva Cleopa să-l hirotonească, deşi acesta avea multe îndoieli privind adevărata smerenie şi râvnă a tânărului monah (Antonie Plămădeală, Tradiţie şi libertate…, p. 182). La insistenţele Consiliului duhovnicesc al mănăstirii, stareţul Cleopa îl propune spre a fi hirotonit ieromonah.

După hirotonie, părintele Antonie din obşte constată că într-adevăr proaspătul ieromonah Ioil arăta ca un înger în trup. Slujea frumos, era foarte smerit. După rânduială, stareţul îl trimite să slujească 40 Sfinte Liturghii la Schitul Rarău, pendinte de Slatina. După ceva zile, a primit veste că Ioil avea vedenii, iar în Sfântul Altar cineva nevăzut îi aprindea lumânările. Atunci înţeleptul stareţ se hotărăşte să-l recheme în obşte şi de aici să-l trimită cu ascultare la via mănăstirii de la Cotnari. Intuise avva Cleopa că "peste Ioil a dat ispita. Năluciri, ce crezi sfinţia ta? L-au luat dracii în primire. Crezi că stă Dumnezeu să-i aprindă lumânările lui Ioil? L-au scos dracii din minţi. Cine ştie ce se întâmplă dacă-l lăsăm la Rarău. Îl trimit la vie ca să uite, să se ia cu munca, cu fraţii, cu mirenii. Dacă i-am explica asta nu ar crede. Nu ar înţelege. Ceea ce a văzut el este mai important decât cele ce îi spunem noi. Dacă ceea ce s-a întâmplat este de la Dumnezeu, se va linişti, se va întoarce la toamnă înapoi şi nu va mai povesti la nimeni întâmplarea. Dacă n-a fost de la Dumnezeu, se va răzvrăti. Datoria noastră este să cercăm duhurile. Vorbele stareţului s-au adeverit întru totul. Ioil ajuns la Cotnari se răzvrătise: "Ce stareţ este şi acesta. Mie mi-aprind îngerii lumânările şi el mă trimite să lucrez cu mirenii? Nu mă mai întorc în mănăstire". Îmbunătăţitul de odinioară Ioil lepădase haina monahală şi devenise mirean. Părintele Cleopa, aflând de decizia dramatică a ieromonahului Ioil, a rostit cu aceeaşi pilduitoare înţelepciune: "Nu-i nimic, un Ion care se va căi într-o zi e mai de preţ decât un Ioil care se mândreşte".

Aşadar, tot în obştea Slatinei vlădica Antonie a învăţat că sporirea duhovnicească rămâne reală, sănătoasă, doar dacă este păzită sub mantia smereniei, a discreţiei, atât de trebuincioasă monahului.

Smerenia este strâns legată de binecuvântare, care este un instrument al disciplinei. Aceasta, la rându-i, reglementează libertatea în cadrul tradiţiei. Şi această învăţătură a experiat-o tânărul ieromonah Antonie în obştea Slatinei. Unul din vieţuitorii lavrei, Caliopie, cu ascultarea de econom, a hotărât să plece în pustie. Plecarea neaşteptată în plin sezon agricol a tulburat obştea. Fiind întrebat păstorul obştii, părintele Cleopa a spus că nu ştie nimic; a plecat în pustie deci, fără binecuvântare şi fără ascultare. Spre toamnă, Caliopie se întoarce la mănăstire, transfigurat. S-a întrunit Consiliul duhovnicesc al mănăstirii pentru a-l judeca pentru neascultare. După multe propuneri, avva Cleopa hotărî; Caliopie va fi dezbrăcat de haina monahală şi să o ia de la început. La sfârşitul meselor să stea la ieşire şi să spună la toată lumea: "Iertaţi-mă pe mine neascultătorul". Caliopie cel neascultător s-a învoit şi a făcut canonul cu smerenie şi necârtire.

După perioada rânduită, el a fost trecut cu ascultarea la biserică. Nimic spectaculos până când ieromonahul Antonie Plămădeală află de la avva Cleopa: "Caliopie a plecat la pustie cu binecuvântarea mea. La judecată eu singur ştiam că bietul om nu era neascultător, dar pe ceilalţi i-am lăsat să creadă că-l iau în râs. Dacă spuneam că a avut blagoslovenia mea, toată osteneala lui ar fi fost zadarnică. Poate că s-ar fi mândrit, ceilalţi l-ar fi socotit sfânt şi şi-ar fi stricat toată aşezarea sufletească".

Este uşor de observat că mai toate întâmplările, mai toate amintirile mitropolitului Antonie despre Slatina se leagă în chip fericit de persoana şi lucrarea părintelui Cleopa Ilie, care, pe atunci, era păstorul acelei obşti monahale mari. Nu ştim dacă vlădica Antonie a fost şi el supus încercărilor din partea acestui iscusit stareţ şi duhovnic. Dragostea cu care îl pomeneşte în mai toate evocările sale ne face să credem că ar fi fost încercat şi el; modul pedagogic al acestor examene obligatorii aveau un rol precis: lepădarea oricărei urme de mândrie, nesupunere, neascultare şi zidirea interioară a monahului, călăuzirea lui pe drumul cel drept către mântuire.

Nu putem să încheiem periplul duhovnicesc prin lumea filocalică a Mănăstirii Slatina, ajutaţi de amintirile emoţionante ale unui martor ocular, fără a poposi în chip deosebit spre portretul măiestrit zugrăvit de mitropolitul Antonie cuviosului stareţ Cleopa Ilie. Din descrierile vlădicii Antonie, părintele Cleopa era un om rugător; iubea osteneala, nevoinţa rugăciunii de noapte. "A fi obosit şi a te lupta cu somnul, pentru monah este tot rugăciune, este jertfă", învăţa el pe ucenicii de la Slatina. Stareţul Cleopa era foarte smerit şi simplu. Nu era iubitor de averi. Chilia sa era permanent deschisă. "Avea un pat de scânduri pe care un singur obiect ţinea loc de saltea, de cearşaf, de plapumă şi de pernă: un cojoc miţos cu care venise de la oi. Mai avea o masă de scândură de brad, un scaun şi o icoană."

Comportamentul păstorului lavrei era desprins din scrierile Sfinţilor Părinţi. Postea aspru, dar când musafirii îi călcau pragul casei servea masa cu ei obişnuit, pentru bucuria comuniunii, dar după aceea se pedepsea cu câteva zile de post aspru. Părintele Cleopa a gustat din toate etapele de formare şi şlefuire a vieţii duhovniceşti monahale, inclusiv "retragerea în pustie". "Părintele Cleopa însuşi era un contemplativ şi, în ceea ce-l priveşte pe el însuşi, ar putea trăi retras în deplină singurătate toată viaţa."

Despre părintele Paisie Olaru, vieţuitor în obştea de la Slatina, mitropolitul Antonie Plămădeală îşi aminteşte:

"Părintele era pustnic într-o obşte de aproape o sută de călugări şi fraţi. O taină a Ortodoxiei, a monahismului ortodox, în care poţi fi singur în mijlocul unei mari mulţimi de oameni, în cea mai desăvârşită singurătate, dacă gândurile te poartă prin lume, în loc să te adune în meditaţie şi rugăciune.

Părintele Paisie era un om al chemării minţii în inimă, şi a inimii în minte, al retragerii în sine, în acea sine în care, prin rugăciune neîncetată, poate fi adus să sălăşluiască Dumnezeu. Era un isihast desăvârşit. Era duhovnicul întregii obşti de la Mănăstirea Slatina. Şi al stareţului Cleopa, de a cărui preţuire şi iubire s-a bucurat până în ultima clipă a vieţii.

Generaţii întregi de călugări şi călugăriţe s-au bucurat de îndrumările lui duhovniceşti. Era înţelept, bun şi iertător. Era plin de har, de o imensă iubire de oameni şi de o căldură a inimii prin care răzbătea ca un izvor lin sfinţenia şi înţelegerea pentru toate slăbiciunile omeneşti, pe care le ierta asumându-şi-le şi exprimându-le el, prin post, canon de rugăciune şi nevoinţă jertfitoare.

N-a fost un predicator pentru mulţimi cum era părintele Cleopa. A predicat însă în scaunul spovedaniei, fiecăruia în parte. Acesta a fost harul, darul, misiunea şi vocaţia lui. Şi poporul credincios l-a simţit.

N-a mers către nimeni. Toţi au venit către el. Până în ultima zi a vieţii, prin chilia sa s-au perindat zi şi noapte pelerini, care şi-au lăsat acolo păcatele, pe care părintele Paisie le ardea în focul rugăciunii sale fierbinţi.

Mare duhovnic, a crescut în jurul său mari duhovnici. A fost un adevărat profesor de spiritualitate ortodoxă, cuvântul lui întrupându-se din faptă şi dintr-o simţire creştină nebântuită de nici o îndoială şi neîntinată de nici o abatere de la conştiinţa prezenţei permanente a lui Dumnezeu în lume, în sufletul lui şi în misiunea lui, cu care s-a simţit îndatorat ca dintr-o poruncă anume.

În ultimii ani parcă rămăsese din el numai sufletul. Se împuţinase la trup, stătea pe marginea patului cu epitrahilul pe piept şi cu o cruce de lemn în mână şi penitenţii treceau prin faţa lui cu răbdare, unii aşteptându-şi rândul zile şi nopţi întregi.

Dumnezeu să-l ierte pe părintele Paisie dacă va fi având pentru ce şi să-l odihnească în pace! Şi de acolo de unde e acum, să vegheze asupra sufletelor şi vieţilor noastre, ale celor ce l-am cunoscut sau nu l-am cunoscut. Să ne mângâie. Să ne şteargă lacrima. Să mijlocească şi de acolo, cum a făcut-o în viaţa de aici, pentru noi, la Dumnezeu.

Poporul îi va spune mereu "Părintele Pustnicu". Şi mereu îşi va aminti de dânsul.

În calendarul sufletelor celor cărora le-a adus mângâiere, el a şi intrat, din momentul în care s-a născut în cer. Căci moartea lui e doar o naştere în cer, cum se numeşte moartea pe alocurea, atât de frumos.

Avea părintele Paisie o vorbă pe care o spunea, la despărţire, tuturor celor care îl vizitau: "Să ne întâlnim la uşa Raiului!" Putem spera că, fiind el acolo, la uşă, va face totul ca să ne-o deschidă şi nouă. Dacă ne vom aminti şi vom împlini sfaturile lui. Căci toată întâlnirea cu el, la spovedanie, asta era: o potecă deschisă spre Rai."

Acum înţelegem de ce Slatina a rămas leagănul formării duhovniceşti, şcoala smereniei, a rugăciunii, a slujirii şi a dăruirii de sine pentru viitorul mitropolit al Ardealului. De aceea, în amintirile sale, Mănăstirea Slatina este acea oază duhovnicească la care s-a întors duhovniceşte de multe ori în viaţa-i zbuciumată.