Lepădarea de sine

Atunci când citim sau auzim cuvintele Mântuitorului "Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie", ne gândim mai mult la acceptarea crucii decât la lepădare. Totuşi, fără prima parte, adică fără momentul lepădării de sine, cea de-a doua nu este posibilă.

Ne închipuim adesea cum arată crucea noastră, chiar vizual, dacă se poate, în ce constă ea, cât de grea este, nu ne gândim însă, decât foarte rar, la ceea ce precedă asumării ei. Că fiecare dintre noi are o cruce de dus, în sensul greutăţilor vieţii, ne este foarte clar, dar această cruce despre care vorbeşte Mântuitorul nu se referă la greutăţile obişnuite ale vieţii, pe care le poate avea orice persoană, chiar dacă aceasta nu crede în Hristos. Crucea despre care vorbeşte Domnul Hristos este una legată de lepădarea de sine, a apostolatului, spre care suntem chemaţi toţi.

Putem, aşadar, să tragem concluzia că lepădarea de sine înseamnă posibilitatea luării crucii. Acum apare în vizorul nostru, legat de pasajul evanghelic al lepădării de sine, o a doua persoană, şi numai aceasta poate lua crucea. Persoana aceea suntem tot noi, bineînţeles, numai că un "noi" privit altfel, şi privit altfel nu de o altă persoană sau chiar de noi înşine, ci de Dumnezeu. Să nu ne gândim, totuşi, la o dedublare a noastră, chiar dacă lepădarea de sine ar putea apărea astfel. Nu, fiindcă rămânem tot noi, dar… altfel.

Lepădarea de noi înşine este, în mod logic, legată de firea umană căzută, înclinată spre păcat, spre dorinţa arzătoare de a supravieţui cu orice preţ şi, în definitiv, spre lipsa de dragoste jertfitoare pentru celălalt. Urmarea lui Hristos înseamnă călcarea pe urmele Lui, iar El nu se lepădase de Sine, fiindcă Sinele Lui nu era unul căzut. Sinele nostru însă este cu totul altfel. Nu ne dăm seama de acest lucru decât atunci când suntem străfulgeraţi de darul credinţei. Da, credinţa este un dar, şi cel care reuşeşte să-l distingă atunci când îl primeşte are toate şansele să se lepede de sine. Lepădarea de sine nu poate fi o urmare logică a unui discurs. Lepădarea de sine este un act fulgerător, care se petrece în inima omului, acolo unde bobul de muştar sau aluatul din pilde încep să crească spre îndumnezeire, spre nemărginire. Nu am reuşit totuşi să definim lepădarea de sine. Problema aceasta, din păcate, nu poate fi rezolvată cu mintea, după cum am mai spus, ci cu inima, cu cel de-al "şaselea simţ", într-un moment de viziune, de "inspiraţie". Doar astfel ne putem explica transformările care au loc în interiorul unor persoane pe care le cunoaştem, dar ni se pare că s-au schimbat. Acest lucru este inexplicabil atât pentru noi, cât şi pentru ele, fiindcă nu vorbim de raţiune, ci de simţire. Astfel are loc ceea ce numim noi convertire. Din păcate, acest termen este astăzi atât de rău înţeles, încât a devenit aproape o ironie la adresa celor care nu s-au născut ortodocşi. Convertiţii, neînţeleşi de către cei obişnuiţi cu "delăsarea", sunt priviţi de sus, din perspectiva fratelui celui mare sau a fariseului din pildele evanghelice. Ei însă sunt extrem de serioşi în privinţa acţiunilor lor şi mai ales în privinţa abordării laturii doctrinare, minimalizată adesea de către "vechii ortodocşi".

Am făcut comparaţia cu convertirea, ca în cazul Sfântului Apostol Pavel, pentru a înţelege oarecum "procesul" lepădării de sine. Odată străfulgerat de harul credinţei, omul simte nevoia lepădării de sine şi Îi urmează lui Hristos în mod firesc, fără greutate şi "noduri în gât".

Pentru cei mai mulţi însă, lepădarea de sine este un proces foarte anevoios, greu şi plin de ispite. Tocmai de aceea taina pocăinţei şi părerea de rău pentru propria neputinţă vor însoţi demersul spre lepădarea de sine a celor mai mulţi dintre creştini, a celor care au trecut pe lângă momentul propice, pe lângă chemarea harului, şi acum, cu lacrimi şi părere de rău, se tânguiesc, dorind crucea lui Hristos pentru a-I urma în Împărăţia luminii celei neînserate.