Libertate, te iubim!

20 Decembrie 1989 este ziua în care Timi­șoa­ra a devenit primul oraș românesc liber de comunism, după aproape o jumătate de secol de gaură neagră a istoriei.

O gaură neagră este, conform fizicienilor, o singularitate a spațiului în care atracția gravitațională este atât de puternică încât până și lumina, cu viteza ei de aproape 300.000 de kilometri pe secundă, dacă ajunge pe-acolo, devine captivă.

Asta a făcut și comunismul: a ținut captivă lumina spiritului, a libertății, a tuturor valorilor umane fundamentale.

Ceea ce nu înseamnă că în anii de comunism din România oamenii n-au visat, n-au sperat, nu s-au luptat, n-au muncit și n-au creat. Toate acestea s-au întâmplat peste tot în lume și oricând în istorie, chiar și sub cele mai cumplite dictaturi, chiar și în timp de război, foamete sau pandemii ucigașe. Toate acestea au fost posibile, în orice vremuri, grație credinței în Dumnezeu și a martirilor credinței, grație oamenilor de cultură și artiștilor care au reușit să țină aprinsă flacăra, oricât de plăpândă, a spiritului, grație profesorilor, medicilor, arhitecților, constructorilor, grație, până la urmă, tuturor celor care nu s-au dat bătuți, oricât de potrivnice ar fi fost timpurile.

Iar una dintre valorile profunde, esențiale, a căror nădejde a continuat să supraviețuiască în sufletele tuturor, așteptând clipa în care se va putea împlini, a fost și va fi întotdeauna libertatea. „Libertate, te iubim, ori învingem, ori murim!”, s-a strigat în Decembrie 1989 în stradă, întâi la Timișoara, apoi la București și-n toată țara. Nu s-a strigat „Vrem mâncare!”, nici „Vrem căldură în case și apă caldă!”, deși românii ar fi avut tot dreptul din lume și toate motivele să ceară asta. Pe soclul monumentului neterminat din Piața Romană, în Capitală, s-a scris „De Crăciun ne-am luat rația de libertate”. Nu de ulei, nu de zahăr, nici măcar de pâine. Și tot acolo - dar nu numai acolo - miile de oameni ieșiți în stradă au îngenuncheat și au rostit într-un glas „Tatăl nostru”. Nu, nu uitase nimeni rugăciunea, chiar dacă religia, credința și Biserica fuseseră ostracizate și când mergeai la slujbe puteai fi sigur că ești „fotografiat”, neștiind niciodată dacă nu vei avea de suferit din cauza asta.

„Libertate, te iubim, ori învingem, ori murim!” Oricât ar părea de straniu, cei care au murit au învins. Și, odată cu ei și datorită lor, noi toți. Pentru că libertate înseamnă libertatea credinței, libertatea creației, libertatea de a face ceea ce crezi că poți face bine, libertatea de asociere, libertatea de a spune ceea ce crezi (inclusiv împotriva sistemului care ți-a adus această libertate - ironic, nu?), libertatea de a merge unde îți face plăcere și unde crezi că te poți realiza cel mai bine, personal și profesional, libertatea de a te stabili și-n Papua Noua Guinee, dacă așa simți nevoia, libertatea de-a te întoarce fără să fii luat la întrebări ce-ai căutat pe-acolo și multe alte libertăți pe care nu le aveam până în Decembrie 1989.

Este perfectă România de azi? O, nu! Este fără de reproș sistemul social, politic și economic în care trăim acum? Cu siguranță, nu. Se în­tâm­plă nedreptăți și abuzuri, e corupție, există oameni sărmani? Știm bine că da.

Dar nimic din toate acestea nu poate umbri libertatea.

La urma urmei, cine e profund nemulțumit poate să se lupte să schimbe realitatea existentă ori să-și caute mai binele în altă parte.

Are această libertate!