Libertatea Crucii

Într-una din omiliile Sfântului Constantin Sârbu la Duminica Sfintei Cruci, făcea referire la faptul că viața ne oferă, metaforic vorbind, două pahare. Unul este paharul lumii, cu toate dulcegăriile ademenitoare ale plăcerilor, care te duce spre moarte, și celălalt pahar, al Crucii, care, chiar dacă nu are un gust aromat, îți dă minunată liniște, putere și lumină, dacă experiența vieții tale te face să trăiești ceva din experiența Mântuitorului din grădina Ghetsimani.

De fapt, e vorba de posibilitatea alegerii pe care omul e chemat să o facă în deplină libertate a conștiinței. Profesorul Georgios Mantzaridis în tratatul lui de morală creștină ne face atenți că adevărata libertate a omului nu e dată de emanciparea care-l abandonează legii stricăciunii și a morții, ci încadrarea în „Trupul lui Hristos”, în Biserică, pentru că ascultarea de Dumnezeu este consimțirea cu libertatea. Această „înrobire” față de Dumnezeu îl eliberează pe om de păcat și de moarte, deschizând poarta spre adevărata libertate dumnezeiască a veșniciei.

Libertatea creștină se descoperă în Hristos și e chemată să alunge orice robie față de lume prin autoîngrădiri de bunăvoie care biruiesc patimile ce ne împresoară necontenit. Lupta împotriva lor este o luptă pentru libertate și nu se poate realiza decât prin asumarea crucii personale având drept model „crucea” lui Hristos. Mulți suntem tentați să-L urmăm, dar puțini sunt cei care își „răstignesc” viața bând din paharul „crucii”.

Duminica a treia din post ne-a arătat că „brațele” crucilor noastre au aceleași coordonate de ființare: voința, lepădarea, asumarea și urmarea, fără de care orice raportare la Crucea Mântuitorului nu are sens și nici libertate.

Doar în lumina Învierii, Ortodoxia vede sensul și puterea Crucii, percepe vremelnicia morții transformată în trecere și prezintă destinația ultimă a omului - îndumnezeirea. Pare că fără să-ți porți crucea nu poți ajunge la Înviere, iar purtarea ei nu este un act singular, ci este reflexul comuniunii cu semenul nostru, pentru că criteriul Judecății dumne­zeiești universale nu va fi legat de nevoințele ascetice sau extazurile interioare ale omului, ci de modul cum s-a raportat la „aproapele”, l-a cercetat, l-a hrănit, l-a îmbrăcat, l-a găzduit etc.

Întreaga viață a „purtătorului de cruce” este ca o Bună Vestire, pentru că îngerul care aduce vestea Fecioarei despre planul lui Dumnezeu așteaptă de la ea un răspuns voluntar și liber. Acesta este și procesul prin care trece orice om care își pune serios problema urmării lui Hristos, pentru că „slava lui Dumnezeu este omul viu, iar viața omului este vederea lui Dumnezeu”, dacă îl credem pe Sfântul Irineu de Lion.

Modul în care își structurează Sfântul Evanghelist Marcu Evanghelia ne arată, până la urmă, că sensul vieții „purtătorului de cruce” (al creștinului) nu mai e legat de identificarea lui Hristos, ci de urmarea Lui pe drumul Pătimirilor Sale.

 Mărturisirea identității Lui, pusă mereu la îndoială, rămâne legată, poate, de nevoia unei argumentări a credinței care să justifice actul în fața lumii, dar nu este suficient și nici necesar. Să știi cine este Hristos devine esențial doar atunci când îl urmezi - iar urmarea Lui ține de orientarea și găsirea drumului. Mântuitorul ne avertizează că acela Ce-I urmează nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții - această lumină este cunoașterea ca rod al căutării Lui. Astfel, cunoașterea devine o formă de iubire care nu mai are nevoie de argument, e de la sine, e disponibilitatea „celui ce vrea” , iar „urmarea” devine experiență.

Doar în virtutea acestei libere alegeri omul devine autentic uman, iar forma prin care îl recunoaștem este recunoștința. Dacă ridicăm ochii spre Buna Vestire înțelegem că Fecioara răspunde veștii îngerului printr-un act de recunoștință: „Mărește suflete al meu pe Domnul!”.

Experiența propriei cruci, în dinamica ei mișcătoare între pământ și cer, este cea care îmbrățișează recunoștința ca sens al auten­ticității mărturisirii lui Hristos. Este forma ei luminoasă, pentru că Paștile reprezintă mesajul central al credinței trăite în Ortodoxie.

De aceea recunoștința are o față luminoasă, atât față de semen, cât și față de Dumnezeu, ea integrează „brațele crucii” în libertatea mărturisirii învierii lui Hristos, în care „brațele” își găsesc sensul.

Creștinul e chemat mereu la o renaștere duhovnicească a propriilor simțuri ce se luptă între libertatea umană și harul dumnezeiesc, ne spune Nikolai Berdiaev, pentru că adevărul creștin presupune libertatea și așteaptă biruința spirituală lăuntrică asupra răului - iar această biruință Părinții o numeau nevoință.

Libertatea Crucii e legată de asumarea „nevoinței”, care pentru omul modern s-ar traduce prin „curățirea și luminarea minții”, la care ne invită troparele din Săptămâna Mare, din toată perioada Penticostarului sau din slujba Botezului. Observăm astfel cum nevoința se deschide ca metodă terapeutică ce urmează un program ce vizează curățire, luminare și îndumnezeire, dacă luăm în seamă criteriile despre care vorbește părintele ­Romanidis în Dogmatica sa.

Într-o lume care denaturează însăși ideea de Biserică, fiind mereu redusă la aspectul ei exterior, în care „creștinii practi­canți” nu dau semne de nevoință și clericii dezvoltă forme diverse de ipocrizie, e foarte greu să pui în discuție „libertatea” propriei cruci. Dar, în lumina Învierii, toată lucrarea creștinului ar prinde un contur nou dacă s-ar vedea ca terapie ce-l călăuzește spre Împărăția lui Dumnezeu printr-o experiență personală devenită viață în Hristos.

Avem măcar libertatea de a ne alege ­drumul. Să nu zăbovim!