Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Libertatea lagărului - metode de supravieţuire

Libertatea lagărului - metode de supravieţuire

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 04 Iun, 2009

„Când vei fi închis, fiule, vei trece dintr-o închisoare mare într-una mai mică, iar când vei pleca de acolo, dacă vei mai pleca, vei trece dintr-o închisoare mică într-una mare.“ Acestea sunt cuvintele pe care le-a auzit Nicolae Steinhardt de la tatăl său, înainte de a fi întemniţat. Sunt cutremurătoare, dar într-un fel adevărate. Dacă universul tău este lipsit de Dumnezeu, iar libertatea trupească îţi este îngrădită, atunci te afli tot timpul într-o închisoare.

Cum găseşti un sens vieţii în temniţă? Mulţi oameni au spus că trebuie să îţi cauţi o activitate oarecare, mai ales dacă eşti singur în celulă. Alţii au susţinut că este important să gândeşti puţin şi concentrat, pentru a nu-ţi pierde minţile. Situaţia într-o temniţă obişnuită nu este chiar atât de gravă în zilele noastre, precum a fost, spre exemplu, într-un gulag sau un lagăr nazist. Rămâne, însă, o existenţă dificilă, plină de pericole şi de ameninţări. Scopul acestui material este să dezvăluie în ce măsură un om poate supravieţui chiar şi închis în cele mai grele condiţii.

În 1943, un psihoterapeut austriac faimos, Viktor Frankl, a fost închis în lagărul de la Auschwitz. Se ştia că eşti aproape condamnat la moarte dacă ajungi internat aici. Cifra oamenilor care au murit în acest lagăr se ridică la peste 2 milioane. Frankl a decis că nu este momentul să dispere, ci să încerce pe cât posibil să supravieţuiască. S-a străduit să îşi găsească un scop pentru care să poată lupta. A observat că foarte mulţi deţinuţi îşi puneau capăt zilelor deznădăjduiţi de viaţa mizeră şi lipsiţi de orice speranţă că ar putea scăpa într-o zi din acel infern terestru. Frankl a încercat şi a reuşit să salveze câteva vieţi, vorbind mereu cu deţinuţii respectivi şi întrebându-i dacă nu mai există cineva din familia lor care îi aşteaptă în afara lagărului. Le-a deschis orizontul şi i-a făcut să lupte. Era imposibil să le vorbeşti oamenilor de Dumnezeu atunci. Mulţi erau atei sau puţin credincioşi, iar mirosul cadavrelor arse, bătăile crunte şi chinurile suprafireşti la care erau supuşi îi întărâtaseră şi îi împietriseră. Frankl a încercat, prin urmare, să suscite interesul prizonierilor pentru rudele lor, pentru cărţile pe care ar fi dorit să le scrie, pentru proiectele rămase neîncepute, şi a reuşit.

Temniţele comuniste române au reprezentat alt gen de chinuri. În lagărele naziste nu era un interes atât de mare să fii prigonit religios, cât să mori din cauza muncilor grele. În temniţele noastre se încerca şi o epurare religioasă. Deţinuţii nu aveau voie să se roage, erau forţaţi să spele pe jos cu veşminte preoţeşti, să rostească hule la adresa lui Dumnezeu pentru a nu fi chinuiţi. De aceea, mărturisirea lui Hristos a avut un loc de frunte aici. Prin rugăciune evadai, prin credinţă te înălţai. Imnele închisorilor sunt cutremurătoare, pline de dragoste şi pocăinţă, în condiţiile în care erai chinuit zilnic cu sălbăticie. Dacă există un sens pe care îl poţi descoperi în închisoare, acela este credinţa în Dumnezeu. Fără aceasta eşti deja mort şi lipsit pe veci de libertate, iar durerea cea mai mare este că îţi pierzi libertatea spirituală. În ziua în care vei fi eliberat, îţi vei da seama că, de fapt, închisoarea este în sufletul tău, iar zidurile între care te simţeai prizonier te protejau... de tine însuţi.

În esenţă, sunt doar două căi prin care poţi găsi un sens şi supravieţui în cele mai grele condiţii: credinţa în Dumnezeu şi în cei apropiaţi, dar, întotdeauna, primul poate fi suficient. În încheiere, am selectat o poezie a lui Radu Gyr, care exprimă foarte bine cele două posibilităţi. Se numeşte „Scrisoarea tatii“. „Fiule, fiule, ce lungă e calea!/ Caân basm, pânâla tine sunt mări şi ţări,/ Trenuri, păduri, jandarmi şi ocări/ şi stele ce nu ne ştiu jalea./ Dorul de tine mi-e aşa, ca o furcă/ proptită cu dinţii în beregată./ Din fundul Aiudului ochii tăi urcă/ pe cer, ca doi luceferi de piatră./ Mănânc: eşti în lingura mea. Fac un pas:/ şchioapeţi alături, în fiare./ Aprind o făclie la iconostas:/ cad lacrimile tale din lumânare./ Noaptea vine lanţul tău, blestematul,/ Cu lungi tânguiri să mă scoale./ Eu strig: - Lanţule, lanţule, lasă-mi băiatul,/ ferecă-mi mie gleznele goale!/ Cu paşi de umbră, din ţintirim,/ uneori, noaptea, maică-ta vine:/ - Ia-ţi plânsul, bătrâne, şi vino cu mine/ temniţa-n lacrimi să o topim!...“