Limba Română, partea noastră de veşnicie

Ca să fim, ca să comunicăm cu semenii, cu lumea, cu lucrurile, fiecare dintre noi are nevoie de o limbă. Pentru mine, ea este limba naşterii mele. Prin ea comunic cu cerul.

Fiecare să-şi spună rugăciunea în limba în care s-a născut, ne îndeamnă Sfânta Scriptură. Astfel ni se sugerează că Cel de Sus te înţelege mai lesne comunicând cu ajutorul cuvintelor şi tăcerilor materne. Ea e sacră, afirma Alexei Mateevici, poetul de la Căinari: „Limba noastră îi aleasă,/ Să ridice slavă-n ceruri,/ Să ne spună-n hram şi-acasă/ Veşnicele adevăruri".

Creatorul a făcut omul după chipul şi asemănarea Sa şi – dintr-o mare generozitate – i-a dăruit acestuia Cuvântul, Cel Care este începuturile a toate.

Dacă nu s-ar fi întâmplat acest lucru şi Tatăl ceresc ar fi păstrat Cuvântul doar pentru sine, cum oare s-ar fi înţeles oamenii, cum şi-ar fi cunoscut gândurile sau şi-ar fi transmis unul altuia dorurile, bucuriile, durerile? Lipsit de Cuvânt, prin ce s-ar fi deosebit acesta de animale şi păsări?! Cum şi-ar fi scris cărţile, cum şi-ar fi orânduit discursurile, cum şi-ar fi perpetuat descoperirile?!

Ar fi emis şi el aceleaşi sunete onomatopeice, adresându-se unul altuia cu: cip-cirip!, pit-palac!, chiţ-chiţ!, oac-oac!, mââr-mâr!, ham-ham!, miau!, mu-uu!, be-he-he!

Omul ar fi zbierat, mugit, nechezat, mârâit, scheunat, urlat etc. la semenii săi ca să se facă înţeles.

Iată însă că pământenii au la îndemână această mare minune din cuvintele dintâi, care au făcut cerurile şi pământul şi tot ce le populează şi le fac fără de seamăn în Univers.

Prin cuvânt Dumnezeu l-a făcut pe om egal cu Sine.

Limba stă la fundamentul unei culturi, aşa cum credinţa stă la fundamentul unui sanctuar.

Pe ea se clădesc valorile unui neam. Limba este întâia caracteristică a unui popor. Sufletul lui. Limba este po­porul. Poporul este limba. Limba e locul unde un vorbitor reprezintă toţi vorbitorii. Totalitatea vorbitorilor trăieşte, se regăseşte, la rândul său, într-un singur vorbitor.

Nu există Patrie în afara limbii. Nici ţară. Nici stat. Nici independenţă. Nici libertate. Nici popor. Nu există cultură, civilizaţie, istorie, literatură, ştiinţă fără limbă.

Cuvintele unei limbi aruncă punţi între oamenii care au fost şi îi fac să comunice, să se înţeleagă, să conlucreze. Lumea cuvintelor e una care trăieşte cu noi.

Noi suntem rost-itorii ei, cu sentimentul că ea ne rost-eşte, ne dă un rost pe acest pământ.

Limba e duminica noastră. Şi rana noastră.

Din păcate, în acest colţ de Europă, scriitorii, lingviştii, savanţii, intelectualii sunt puşi în situaţia de a demonstra zilnic adevăruri evidente. Că 2x2=4, că albul nu e negru, că noi, chiar şi în această perioadă a globalizării, mai avem nevoie de limbă, că alfabetul latin este cel mai potrivit pentru un popor de provenienţă latină, că numele corect al limbii noastre este doar unul.

Dar, la ora actuală, limba vorbită de basarabeni are cele mai multe denumiri din lume. I se zice: limbă de stat, limbă oficială, limbă naţională, limbă maternă, limbă moldavă, limbă strămoşească, limbă natală, limbă de instruire, limba noastră, limba lui Eminescu, limba lui Vieru, limba clasicilor, limba părinţilor, limba Moldovei...

Şi asta numai ca să nu i se spună pe nume.

Iar numele ei este unul: Limba Română.

În această parte a lumii numită Basarabia, limba a avut cel mai mult de pătimit. Ea a fost, odată cu vorbitorii ei, trasă pe roată, a căzut rănită pe câmpurile de luptă, a fost prizonieră în temniţele de la Edicule şi Lubianka, a fost deportată în Siberii şi Kazahstanuri, a fost pusă la zid, a fost bătută în cuie pe răstignirile veacurilor...

Dar a înviat de fiecare dată ca Iisus. Şi nu ne-a părăsit.

Faptul că e cu noi, că ne aparţine, e meritul ei şi mai puţin al nostru.

Oficializarea limbii române în Basarabia a însemnat, de facto, primul pas către independenţa statală. Aş îndrăzni să cred că prăbuşirea Imperiului de la Răsărit vine de la suprimarea limbilor celor aproape 200 de popoare câte fuseseră atestate în 1920, limbi din care, în 1989, mai rămăseseră doar 86.

Una dintre ele era şi limba vorbită de basarabeni.

Ea se salvase, salvându-ne.

Iar o vorbă veche zice: fă-ţi cruce cu limba în gură şi diavolul va dispărea. Noi ne-am făcut cruce cu Limba Română şi diavolul care a avut aici mai multe nume a dat înapoi.

Limba este un atribut al statalităţii. Ca şi imnul. Ca şi drapelul. Ca şi stema.

Ea trebuie cinstită de cei pe care i-a ales pentru a-i însemna cu mirul ei pe acest pământ.

Ea ne aparţine, cu sentimentul că şi noi îi aparţinem.

Noi o vorbim cu impresia că şi ea ne vorbeşte. O limbă va renaşte mereu prin vorbitorii ei.

Să avem încredere în Limba Română, aşa cum a avut ea încredere în noi, să fim cu ea aşa cum a fost şi ea cu noi din veacul veacurilor, îmbărbătându-ne şi ajutându-ne să fim.

Cel mai mare elogiu, un elogiu zilnic, pe care-l putem aduce limbii noastre este să o vorbim corect şi să-i cucerim bogăţiile.

A-ți iubi ţara înseamnă a iubi limba ei.

A vorbi pocit limba ţării înseamnă a-ți iubi pocit ţara.

Să ne facem datoria de fii ai Limbii Române şi să împlinim testamentul poetului Ienăchiţă Văcărescu, cel care acum mai bine de două sute de ani ni s-a adresat cu multă încredere fiecăruia dintre noi: „Urmaşilor mei Văcăreşti/ Las vouă moştenire/ Creşterea limbii româneşti/ Şi a patriei cinstire".