Limbajul şi denaturarea funcţiei lui

Într‑o discuţie avută mai deunăzi cu un prieten, acesta îmi spunea foarte alarmat că vede în denaturarea limbajului, a cuvintelor şi a sensurilor lor o problemă de fond a civilizației noastre. Şi înclin să recunosc că avea dreptate; noi vorbim astăzi şi parcă nu ne mai înţelegem, parcă cuvintele noastre şi‑au pierdut sensul originar, parcă s‑au golit de înţeles şi de aceea singurul lor rost este acela de a fi vehiculate la nesfârşit pentru a fi tălmăcite şi răstălmăcite. Ei bine, și numai aceste date ne semnalează că tindem spre o alterare generală a funcţiei limbajului, a cuvântului şi implicit a scrisului. Orice om implicat în dialogul social - atât cât este cu putinţă! – trăieşte acea senzaţie ameţitoare că cuvintele rostite şi scrise ce umplu văzduhul nu mai răspund propriilor lor funcţii, nu mai au substanță; că asistă şi în acelaşi timp e actor în acest teatru absurd al desemantizării vorbelor noastre, al ruperii lor de orice realitate, în care vădirea adevărului devine tot mai anevoioasă şi mai improbabilă.

Problema este însă că, deşi denaturarea în cauză este sesizată de mai toată lumea, ea este percepută în graba cotidiană drept un fapt firesc, sau ca un fel de „modernizare” a limbajului, şi nu este resimţită drept o agresiune asupra valorilor umane, asupra adevărului şi chiar asupra omului însuşi. Întrucât, dacă admitem că limbajul este o calitate definitorie a omului, atunci o stricare a limbajului reprezintă şi o stricare a omului.

Privind mai atent, vedem cum această denaturare se manifestă nu doar în limbajul uzual, ci şi în teoriile lingvistice. Să luăm, de pildă, afirmaţia unui important lingvist din secolul trecut, Ferdinand de Saussure, care spunea că limbajul este un sistem abstract de semne, construit în urma educaţiei şi a interacţiunilor sociale. Aşadar, Saussure vrea să spună că limba este o abstracţiune pe care noi o creăm şi căreia tot noi îi dăm sens în funcţie de contextele diferite în care ne aflăm. Din această perspectivă, limbajul nu denotă şi nu vorbeşte despre o realitate preexistentă pe care omul o vede şi o descifrează, ci, fiind o abstracţiune, se confecţionează continuu şi primeşte sensuri relative, care se pot schimba în funcţie de dorinţele noastre sau ale principalilor directori ai societăţii. Acesta este, de fapt, „principiul” teoretic care stă la baza haosului semantic modern.

Totuși, cum s‑a ajuns în acest punct? E o întreagă istorie şi ar fi bine să vedem cum au stat lucrurile la început, ca, prin comparaţie, să realizăm de ce limbajul actual este denaturat şi de ce teoriile lingvistice moderne consfinţesc nişte erori.

La început, cuvântul și apoi scrisul au fost legate de experiența religioasă, care consemna descoperirea lui Dumnezeu în lume, adică a unor realităţi veşnice şi neschimbabile. Vedem acest lucru foarte explicit în Cartea Facerii. De pildă, Adam, atunci când le‑a dat nume animalelor, nu le‑a „inventat”, ci le‑a citit, le‑a descifrat, le‑a identificat. El a văzut cuvântul lui Dumnezeu în făpturi şi l‑a rostit. Cuvintele iniţiale nu presupuneau nici o abstracţiune sau invenţie, ci fără excepţie ele desemnau realităţi. Așa s‑a născut limbajul real și specific omului.

Problemele limbajului au apărut după cădere, atunci când nu a mai desemnat realități, ci închipuiri și abstracțiuni, păcatul însuși fiind o închipuire, o pseudorealitate. Dar o schimbare semnificativă în capacitatea limbajului de a exprima realitatea s‑a produs odată cu tiparul, când s‑a putut scrie aproape orice, iar prin apariţia mediului virtual s‑a înlăturat orice barieră din calea invaziei cuvintelor fără conținut, a imaginaţiei creatoare sau bolnave în construirea limbajului. Astfel, s‑a surpat stabilitatea limbajului și a sensurilor cuvintelor. Iar instabilitatea sensului va conduce la inversarea lui. Aşa se face că astăzi ne putem îlăuda” că am ajuns în punctul în care se spune albului negru şi invers, anormalului normal şi invers, prin tăgăduirea realităţii şi prin invocarea semantizării contextuale. Vedem aievea ceea ce demult a profeţit Isaia când a spus: „Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul dulce şi dulcele amar!” (Isaia 5, 20). Și de ce oare este condamnată această inversare semantică a cuvintelor, ce pare o nelegiuire minoră? Deoarece este o nesocotire a realităţii celei mai evidente, este o pervertire a lumii create de Ziditor după o anumită rânduială veşnică, precum şi o negare a raţiunii omului, care este după chipul Logosului. Această inversare reprezintă denaturarea înţelegerii lui Dumnezeu ca Logos, ca veşnic Cuvânt Care dă lucrurilor un sens real.

Cu toate acestea, până târziu în modernitate a existat o deosebire clară a domeniului semantic secular de cel religios. Doar astăzi, prin adoptarea noilor mode culturale, se tinde nu doar spre o amestecare a sensurilor cuvintelor, ci şi a spaţiilor sacre şi profane. Dar cea mai gravă tendinţă mi se pare a fi alterarea limbajului religios, ba chiar şi a celui teologic prin însuşirea evidentă a unor termeni seculari şi mai ales a unui duh secular. Astfel, limbajul religios nu mai vine să consemneze aspectele Revelaţiei sau experienţe pilduitoare, parcursul împlinirii unor fapte demne de urmat, ci este unul mai mult teoretic, abstract. El devine vehiculul unor păreri, cugetări sau peroraţii fără nici o funcţie clarificatoare sau formatoare, tocmai pentru că a apostaziat de la valorile necreate, de la Logos, şi le‑a înlocuit cu aşa‑numitele valori umaniste, care, după cum se vede, sunt instabile şi inversabile.