Cartea „Preoți ortodocși bănățeni cu Sfânta Cruce sub tricolor - Decembrie ´89”, avându‑l ca autor pe părintele Ionel Popescu, vicar eparhial al Arhiepiscopiei Timișoarei, a fost tipărită cu
Liniștirea sau tămăduirea grabei
Pentru majoritatea celor care-și duc traiul în modernitate, graba nu reprezintă o secvență pasageră a existenței, ci a devenit o componentă „de bază” a vieții lor, de aceea și vorbim de „graba cotidiană”, pe care nici nu mai trebuie s-o demonstrăm. Graba este atât de prezentă, încât a devenit o stare care ne domină nu numai atunci când ne aflăm în acțiune, când urmărim un scop, ci chiar și atunci când stăm, când ne tragem sufletul după ce am izbutit să finalizăm un anumit lucru. Graba este o stare de spirit. Și ne lăsăm stăpâniți de ea pentru că trebuie să ajungem „undeva” și să rezolvăm „ceva”. Dar ceea ce se dovedește totuși a fi extrem de ciudat în acest caz este faptul că starea nu dispare odată cu atingerea țintei urmărite, ci persistă într-un mod inexplicabil inclusiv după. Așa se face că ne-am obișnuit cu graba și deja conviețuim cu ea, în ciuda faptului că e o stare neplăcută. Însă această nefirească obișnuință nu este deloc fără urmări.
Poate observa oricine că graba noastră cotidiană a devenit o deprindere extrem de păguboasă. Întrucât, chiar dacă reușim să ajungem la timp undeva, grăbindu-ne, deseori facem atâtea greșeli pe drum, încât atingerea țintei devine nu un câștig, ci o pierdere materială evidentă. Dar și în ceea ce privește lucrurile duhovnicești graba atrage după sine o pagubă vădită sau cu urmări care anulează câștigul lucrului după care am alergat. Formalismul și consecința lui directă, care este lipsa de roade a strădaniilor noastre de a duce o viață duhovnicească, - ce s-ar dori finalizate într-o experiere reală a harului aptă să ne ducă la o cunoaștere directă a lui Dumnezeu și a voii Lui -, sunt în mod indubitabil roade ale grabei duhovnicești. Aici apare o anumită caracteristică a grabei duhovnicești care ni se descoperă ca neliniște. Așadar, graba este o formă aparte de neliniște, dar se și poate naște din aceasta, deoarece în spațiul sufletesc unde legile funcționează un pic diferit față de cele ale cauzalității materiale, graba și neliniștea se pot naște una din alta în mod reciproc. Iar acest lucru nu trebuie să surprindă întrucât mișcarea patimilor nu este una logică, ci are drept caracteristică iraționalitatea. Prin urmare, se poate constata „pe propria piele” că neliniștea are darul de a distruge premisele necesare unei trăiri autentice duhovnicești. Neliniștea, așadar, este o temelie greșită și din această pricină nu se poate zidi nimic valoros dacă ea există la baza strădaniilor noastre, oricât ar fi ele de sublime. Aceasta ar putea fi o posibilă explicație pentru mediocritatea duhovnicească care tinde să-i cuprindă astăzi chiar și pe cei ancorați în viața bisericească. Ar fi util de subliniat aici și faptul că neliniștea nu este numai o stare personală, ci este și o trăsătură a întregii lumi, este ca o atmosferă ce ne înconjoară din toate părțile. Neliniștea este specificul civilizației moderne. „Duhul lumesc al epocii noastre”, remarcă Sfântul Paisie Aghioritul, „este unul neliniștit.” Și acesta e duhul ce dă tonul dominant vieții noastre de zi cu zi și pe care noi, desigur, îl acceptăm. În acest fel modul nostru de a fi devine unul neliniștit fără să ne dăm seama că aceasta ne vine de undeva din afara noastră, de la un duh străin și viclean.
Așadar, graba nu este o stare firească și nici benefică omului. Dar totuși, ce se poate opune grabei? Oare încetineala? Nu cred că aceasta este soluția, mai ales astăzi, când suntem foarte mult solicitați, orice muncă am face, dar și pentru că dacă privim cu atenție s-ar putea sesiza chiar și în încetineală prezența acelei stări nesuferite de grabă sau, mai exact, de neliniște. Poți să-ți desfășori în mod lent treburile, dar cu toate acestea să nu reușești să scapi de neliniște. De aceea socotesc că ceea ce se opune grabei într-un mod benefic este liniștirea. În liniștire omul poate găsi temeiul oricărui lucru bun. De aceea liniștirea trebuie căutată înainte de toate în calitate de început nu doar al lucrărilor, ci al unui mod statornic de a fi. Să socotim câștig dobândirea liniștii, iar orice câștig ce atrage după sine pierderea liniștii să-l socotim, din start, ca pagubă. Dar lumea noastră nu oferă mai deloc liniște și nici condiții prea multe pentru liniștire. Ce vom face în cele din urmă? Pentru un răspuns duhovnicesc și cercat aș face recurs la același Sfânt Paisie, care îndeamnă să căutăm liniștirea oriunde, fără să pretindem condiții ideale: „Cine nu va dobândi liniștea lăuntrică în neliniștea exterioară nu va avea liniște nici dacă va merge în pustie”.