Literatura ca narcotic (2)

Continuăm consideraţiile noastre despre Jurnalul lui Mihail Sebastian, început săptămâna trecută. Spuneam că primirea acestei cărţi în vremea publicării sale a fost dintre cele mai lămuritoare despre soarta scriitorului român în secolul trecut („schimbarea“ din anul 1996: criptocomunişti versus democraţi, toleranţă şi antisemitism, „legionarii“ studenţi „să-i ia naiba că ne amintesc de vechii legionari“. Nimeni nu avea răgaz să citească şi, mai ales, să gândească; o lume „judeca“ aceeaşi lume şi, la mijloc - culmea! -, Mihail Sebastian). Nu se ştie de ce, în fond, Jurnalul va fi dovedit unora - mulţi, puţini, dar „vrednici“ atunci - că Mihail Sebastian e şi comunist (înainte de ei, desigur), dar şi legionar (contemporan cu ei, din păcate). Iată o notaţie din 17 septembrie 1939: „Ieri ruşii au încheiat un acord cu Japonia. Azi-dimineaţă la 4 au trecut în Polonia, ca să mai ocupe ce a rămas neocupat de nemţi. Fericiţi oamenii cu idee fixă! Ei, cel puţin, îşi mai pot păstra calmul şi mai pot crede că înţeleg. Pentru comunişti, chiar pentru ăştia de la noi, lucrurile sunt încă în ordine şi «revoluţia în mers». Orice ar face Sovietele, bine fac. Pentru legionari (termen care se deşteaptă din morţi) victoria germană e acum asigurată şi la umbra ei se poate trăi perfect. Dar eu? Eu care nu cred nici într-unii, nici într-alţii şi încerc să judec nu cu premise, ci cu fapte? Nu trebuie să-ţi pierzi minţile? Nu trebuie să dispari? Nu eşti obligat să-ţi spui că de aici încolo într-adevăr totul, totul e pierdut?“. Ce va fi dovedit acest fragment? E Mihail Sebastian cu comuniştii? E cu legionarii? Nici, nici, dar o singură premoniţie: vom muri într-o zi ca nişte găini tăiate. („Ce-mi rămâne de făcut în aceste zile, care pot fi ultimele? Aş vrea să ascult mereu muzică - e singurul meu stupefiant. Vom muri într-o zi ca nişte găini tăiate. Ar trebui să aştept dezastrul care vine, cu mai puţină destrămare, cu mai multă atenţie şi cu ochii deschişi“.

Toate remarcile, deloc răutăcioase, despre Marietta Sadova, Mircea Eliade, Dinu Noica etc., trebuie citite cu calm. Calea nu e nici contestarea, nici descoperirea nu ştiu căror (re)sentimente sau altfel: Sebastian e corect şi în toate vede, cu durere, surparea unor punţi de comunicare sau a unor prietenii. Nicăieri în Jurnalul său nu se simte vreo urmă de spirit vindicativ ori balcanicul (atât de actual în momentul tipăririi cărţii!) „bine i-au făcut!“ - când Eliade sau Nae Ionescu se aflau în puşcărie. Dimpotrivă, e printre puţinii care îl vizitează pe Eliade când acesta era grav ameninţat în timpul represiunii legionarilor, care a urmat asasinării lui Armand Călinescu. Sau această notaţie din 16 martie 1940, la moartea lui Nae Ionescu: „Plâns nervos, imposibil de stăpânit, ieri-dimineaţă, întrând în casa lui Nae Ionescu, două ore după ce a murit. Se duce cu el o întreagă perioadă din viaţa mea, acum - acum de abia - definitiv închisă. Ce soartă stranie a avut omul ăsta extraordinar, care moare neîmplinit, nerealizat, învins şi dacă nu mi-ar fi greu s-o spun - ratat. Mi-e atât de drag tocmai că a avut aşa de puţin noroc. Ce insolent, ce jignitor mi se pare succesul altora! Şeicaru e sănătos, bogat şi triumfător, Manoilescu va fi ministru. Tătărescu e prim-ministru. Herescu este profesor definitiv şi preşedinte la S.S.R. Corneliu Moldovanu are premiul naţional de literatură şi dă şuete la cafenea. Victor Eftimiu dă recepţii... Dar Nae Ionescu moare la 49 de ani, neluat în serios, înfrânt“: unde e „ranchiuna“ de care au vorbit unii după tipărirea Jurnalului?