Mihail Sebastian ne învaţă că nu e bine să citim o carte „mai mult pentru analogiile istorice decât pentru opera în sine“. Expresie a unor repetate stări de criză, textul intim rămâne de citit nu atât prin capacitatea lui de a „reflecta“ istoria, cât, de exemplu, prin poezia sa. Iată un fragment: „Ultima mea plimbare la Corcova, în ajunul plecării, prin vie şi pădure, singur spre seară, a fost poate cel mai turburător ceas pe care l-am petrecut acolo. Simţeam fiorul toamnei venind de departe, prin iarbă şi copaci, până la mine, prin mine. Era o dureroasă melancolie fără nume, pe care niciodată, nicăieri n-am simţit-o, pentru că niciodată, nicăieri n-am privit - ca acolo - în faţă imaginea toamnei“. Totuşi, trăind într-o societate de poliţişti, prin spirit şi mentalitate, cum spune, cel care (îşi) scrie poezia vieţii, denunţă, deopotrivă, proza sa care se cuprinde, mereu, în relaţia individului cu epoca: valuri de trivialitate macină reduta eului, iar când, la Stuttgart, constată că oamenii de acolo sunt „din caş, din iaurt, din apă“, face repede conexiunea cu evenimente din septembrie 1938 pentru a marca fractura ce desparte istoria de cultură: „Aparatele de radio retransmit chiar în momentul ăsta discursul lui Hitler de la Nürnberg. Aparatul meu e stricat, dar de la etajul de dedesubt, sau de vizavi poate, vin până aici frânturi de discurs. Nu se poate distinge ce spune, dar se recunoaşte foarte bine vocea guturală a lui Hitler şi mai ales se aud uralele care îl întrerup mereu, nişte urale, nişte răcnete pur şi simplu demente. Şi într-o astfel de zi vrei să iau în serios o piesă de teatru?“: o întrebare-ghilotină într-o vreme a tuturor urgenţelor.
Citind Jurnalul lui Mihail Sebastian regăseşti sensul profund al frazei lui Marin Preda: timpul n-a mai avut răbdare nici cu melomanul, romancierul, gazetarul, dramaturgul, veşnicul îndrăgostit, omul care aşteaptă „să se întâmple ceva decisiv“, parcurgând jurnalul lui André Gide parcă pentru a uita sau, poate, pentru a-şi folosi „ultimele ceasuri de libertate“. „Voi încerca să rămân în casă, să lucrez, să citesc, să scriu, să fiu singur şi să mă gândesc cu resemnare, cu limpezime, la tot ce se întâmplă. Mai ales nu trebuie să mă lamentez. Mai ales nu trebuie să mă las înnebunit de nelinişte. Să primim totul cu tristeţe, dar şi cu mândrie“. Scriitorul intră în conflict cu vremea sa, cărţile sunt, şi ele, fără noroc atunci când evenimentele sunt duşmănoase.
Personajul principal al acestui plan narativ din Jurnal nu este epoca, aşa cum s-a crezut şi s-a comentat atât, ci tranziţia însăşi, psihologiile acesteia. Poate chiar acest fapt va fi deranjat atâţia comentatori ai textului, aflaţi ei înşişi într-o altă tranziţie, după 1990. Câţi nu se vor fi recunoscut în acest profil, de pildă: „Niciodată nu sunt mai interesanţi oamenii decât în momentele de bruscă schimbare politică. De la o zi la alta reneagă, modifică, atenuează, explică, se pun de acord, se justifică, uită ce nu le place, îşi amintesc ce le convine. Şi dacă ar intra în această subită transformare puţin cinism - încă ar fi de suportat. Dar e un demon al consecvenţei care îi obligă să arate că şi ieri, când erau cu vechiul regim, şi astăzi, când sunt împotriva lui, atitudinea lor era şi este «principial» aceeaşi“?
.jpg)
