Literatura ca narcotic

▲ Mihail Sebastian a fost, încă o dată, „sacrificat“ după tipărirea Jurnalului său, la peste cincizeci de ani de la petrecerea sa din viaţă ▲

Istoria literaturii a fost generoasă cu noi în anul 2007. Astfel, s-au împlinit o sută de ani de la naşterea lui Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Pavel Dan şi tot atât de la trecerea la cele veşnice a lui B. P. Hasdeu. Să mai adaug şi cei cincizeci de ani de la mutarea întru drepţi a lui Camil Petrescu? Din păcate am ignorat aceste evenimente, aşa cum s-a întâmplat mereu în toţi aceşti ani ai unei tranziţii ce pare fără sfârşit; în confuzia de valori şi cu o „industrie“ care fabrică pe bandă rulantă tot felul de vedete din carton, în false ierarhii, n-a mai fost timp de Mircea Eliade, M. Sebastian, B. P. Hasdeu, Pavel Dan, Camil Petrescu. Nu era oportun „un An UNESCO“ consacrat lui Mircea Eliade? Cum au făcut, în 2005, ruşii cu Cehov al lor şi, în 2006, norvegienii cu Henrik Ibsen? Ba bine că nu. N-a fost, însă, să se întâmple. Iar când, totuşi, am făcut efortul să ne amintim, lucrurile au luat o întorsătură aproape grotescă. Iată.

„În sfârşit măciuca devine arcuş. Şi ştiţi de ce? Fiindcă am realizat cu o bruscheţe aproape fizic-dureroasă în ce măsură Mihail Sebastian a fost manipulat, malformat, otrăvit şi deturnat de la artistic la vendeta politică, după 1989, ca şi în epoca scandalului De două mii de ani! Încai atunci şi-a făcut-o singur, din pricina - între altele - a fascinaţiei faţă de Nae Ionescu. Acum, însă, dacă ne gândim puţin, Sebastian nu a însemnat de la publicarea Jurnalului său şi până azi, deci de vreo 15 ani, decât - exclusiv! - o armă contra congenerilor şi prietenilor săi mai subtil sau mai acuzat legionarzi fie ante, fie post 1934-1938. Scriitorul - adică, romancierul, dramaturgul, melomanul, gazetarul, francofilul, estetul rafinat, eseistul proustianizant etc. - a fost pur şi simplu sacrificat, o dată mai mult, transformat în pretext vindicativ şi revendicativ. Altfel zis - folosit strictamente ca o măciucă în scopuri cu totul şi cu totul străine firii şi rosturilor scrisului său. Asta chiar dacă, bineînţeles, însuşi textul Jurnalului îndreptăţea una sau alta dintre dioptriile deviante între ale căror rame a rămas captiv până astăzi“. Nimic mai adevărat decât aceste observaţii ale lui Dan C. Mihăilescu, publicate în octombrie 2007, în revista „Idei în Dialog“; Mihail Sebastian a fost, încă o dată, „sacrificat“ după tipărirea Jurnalului său, la peste cincizeci de ani de la petrecerea sa din viaţă. Jurnal l935-1944 se publica în 1996 (text îngrijit de Gabriela Omăt; prefaţă şi note de Leon Volovici), după ce lumea literară va fi aşteptat vreme îndelungată şi, mai ales, după ce, în epocă, autorul însuşi publica diverse „fragmente de jurnal“, parcă pentru a testa publicul potenţial al scrierii sale; mulţi cunoşteau preocuparea sa pentru literatura subiectivă, din textele critice de felul Romanul cu cheie („Rampa“, 1935), Gide memorialist („Cuvântul“, 1928), Jurnalul Katherinei Mansfield („Cuvântul“, l932), Note despre Jurnalul lui Jules Renard („Revista Fundaţiilor Regale“, 1936), „Amintirile“ d-lui Gh. Brăescu („Revista Fundaţiilor Regale“, 1936), Titu Maiorescu şi Jurnalul său („Revista Fundaţiilor Regale“, 1940), din evocările şi „dosarul de creaţie“ tipărite în presa vremii şi adunate sub aceste titluri de Cornelia Ştefănescu în masivul volum Eseuri. Cronici Memorial (1972); texte precum Jurnal de roman, Jurnal de ski, La Braşov într-o iarnă ori Jurnal de vacanţă, apărute în serial în reviste şi ziare de mare tiraj prin anii â30 („Cuvântul“, „România literară“, „Facla“, „Lumea românească“, „Revista Fundaţiilor Regale“) n-au fost altceva decât teste; pentru autor, să simtă „pulsul“ publicului pentru jurnalul său, iar pentru cercetătorul de mai târziu, să-l conducă pe cărări care nu duceau decât înapoi, în epocă, nicăieri, însă, spre textul cunoscut abia în 1996. Prin, anii â80, când începusem o carte despre Literatura subiectivă, mi se spunea cam aşa: „este un Jurnal al lui Mihail Sebastian, nu e la BAR (Biblioteca Academiei Române - n. n.), nu se ştie unde e, dar într-o zi o să apară, fii sigur“ (citatul e reprodus, din memorie, după spusele inegalabilului istoric Z. Ornea, de prin 1986-1987, cred). Jurnalul a apărut, e adevărat ce-mi spunea Z. Ornea, dar receptarea sa, iată, a avut parte de soarta pe care i-o descrie în cuvinte amare, cu dreptate însă, Dan C. Mihăilescu.