Lucrarea la vedere și cea tainică

Discernământul Avvei Pimen se vede, între altele, în faptul că, uneori, răspunsurile sale spun mai mult decât întreabă direct vreun frate. Așa se întâmplă atunci când cineva se interesează ce anume trebuie să facă în chilie, cum să își petreacă timpul acolo. Bătrânul zice: „La vedere, în chilie trebuie să lucrezi cu mâinile, să mănânci o singură dată pe zi, să taci și să meditezi; într-ascuns, a înainta duhov­ni­cește în chilie înseamnă a te defăi­ma pe tine în orice loc, a te îngriji de orele pentru rugăciunile în comun și pentru cele de taină. Dacă se întâmplă să ai timp liber de la lucrul cu mâinile, mergi la rugăciunea în comun și termină-ți pravila netulburat. Scopul tuturor acestora este să dobândești o tovărășie bună și să te îndepărtezi de una rea”.

Întrebarea simplă a fratelui primește un răspuns complex din partea bătrânului, un răspuns care rezumă o posibilă regulă de viață spirituală pentru un călugăr. Pentru Avva Pimen este limpede că viața spirituală implică două planuri pe care se acționează simultan: planul exterior și cel interior. Regula exterioară este cea mai ușor de precizat și, până la urmă, chiar și de împlinit. În chilie, așadar, îți limitezi hrana, taci și meditezi (sau citești). Aceste practici sunt menite să ofere o bază, o anumită stabilitate, un punct de plecare pentru creșterea spirituală. Dacă primele te țin să nu cazi, de celelalte ai nevoie pentru a îna­inta. Lucrarea lăuntrică asigură combustia progresului spiritual. În această lucrare, un loc esențial îl ocupă osândirea de sine (defăimarea ori prihănirea de sine, după cum apare în unele traduceri românești). Tare greu mai este astăzi de înțeles această practică străveche, străină într-o lume a dezvoltării personale axate pe principiul exacerbării eului. Pentru părinții ascetici, smerenia este o virtute capitală, dar discretă. Osândirea de sine se așază în suita virtuților care pregătesc și susțin smerenia. Oare ce înseamnă mai concret osândirea și cum este ea posibilă? În primul rând, trebuie spus că smerenia nu se dobândește prin compararea cu ceilalți, într-un plan obiectiv și printr-o măsurare contabilă a virtuților și a păcatelor. Osândirea de sine, la fel ca și smerenia, este posibilă în mod autentic, în lumina lui Dumnezeu, care creează cadrul în care te poți vedea așa cum ești, fără ascunzișuri și fără construcții artificiale. Din această lumină se naște smerenia, care însă trebuie căutată și prin exerciții ascetice, ce sunt toate încercări lucide de dobândire a realismului cu privire la propria persoană. Smerenia creează, la rândul ei, cadrul sau atmosfera bună pentru rugăciune: atât pentru cea comună, cât și pentru cea particulară. Cuvintele puține ale Avvei Pimen vizează omul întreg: trup, suflet și comunitate. Rugăciunea niciodată nu poate să fie exclusiv particulară, ci are și o dimensiune comună, chiar pentru asceții singuratici.

Cu alte cuvinte, răspunsul bătrânului poate fi sintetizat așa: trebuie să te liniștești obiectiv, să stai locului pentru a te putea dedica activității interioare, căutării smereniei și rugăciunii. Toate acestea împreună sunt cărămizi ale înaintării spirituale, adică ale apropierii de Dumnezeu.