Lumea cuvântului: Cui pe cui...

Am dat în titlu doar începutul unei zicători, ce continuă prin „...se scoate“, un enunţ al cărui punct de plecare vom încerca să-l limpezim, ocupându-ne de logica unei acţiuni pentru noi ascunsă: încercaţi să scoateţi un cui folosindu-vă de alt cui!

Asupra sensului expresiei, uşor de intuit, ne putem exersa urmărind câteva texte din discursul publicistic prezent pe internet. O cronică mondenă, purtând ca titlu chiar zicătoarea, ne face părtaşi la evenimente picante din biografia unei actriţe: „Despărţirea de Brad Pitt a fost pentru Jennifer Aniston o adevarată tragedie, după cum singură mărturiseşte într-un interviu acordat revistei «Vanity Fair». Dar adevăratul şoc a venit în momentul în care a văzut poze cu Brad şi Angelina Jolie ţinându-se de mână“. Cum i-a trecut furia aflăm din cele ce urmează: „Paparazzi au surprins-o pe Jennifer în compania actorului Vince Vaugn, partenerul ei în filmul la care lucrează în prezent…“ (cu care s-ar afla în relaţii foarte apropiate!). Aşadar, aleanul i-a fost domolit de o nouă înclinaţie sentimentală. Sau, pe un ton foarte relaxat, constatări de… igienă, extinse spre social, subliniind reciprocitatea: „Dacă ai băut peste măsură, mahmureala se drege cu o bere sau cu o palincă; dacă ai probleme cu fierea, bei un ceai amar de gălbenele; dacă vecinul se uită urât la capra ta, îi tai şi tu capra şi aşa mai departe, pentru că întotdeauna cui pe cui se scoate“. Dar iată o trimitere la specificul homeopatiei, a cărei lege este „cui pe cui se scoate: homeopatia este o formă de medicină alternativă, bazată pe principiul «similia similibus curantur», adică rău pe rău se scoate“ (am reprodus forma corectă a dictonului latinesc, citată doar aproximativ de autorul mesajului).

În aceiaşi termeni explica zicala în discuţie şi Iuliu Zanne: „rău pe rău goneşte“ (Proverbele românilor, VII, p. 699), dar încercarea de a reconstitui acţiunea descrisă imaginându-ne cuiele ca fiind din metal este de domeniul absurdului, ceea ce însă era perfect posibil când, după cum a explicat lucrurile folcloristul I. C. Chiţimia, „cuiele“, groase, erau din lemn şi se băteau (la încheieturile pieselor de lemn din construcţii) în găuri făcute cu burghiul. Prototipul enunţului este latinescul clavum clavo pellere (verbul însemnând „a goni“, figurat „a alunga“), păstrat şi în comunicarea expresivă, dar mai aproape de original, în franceză (un clou chasse lâautre) ori spaniolă (un clavo saca otro clavo). În limba română, s-a păstrat într-o construcţie cu alţi termeni, printre care şi cuneum (cuvânt moştenit sub forma cui), care însemna „pană de lemn, ic cu care se despică trunchiurile de copaci“.

Aşadar, acestea sunt cuiele originare, care se „scot“ unul pe altul; bătându-l pe cel nou, cu un mai (- ciocan de lemn), iese afară cel vechi. De altfel, o variantă mai veche a zicătorii este „transparentă“ pentru semnificaţia originară a lui cui: „cuiul nou dezbate pe cel vechi“ (Zanne, op.cit., vol. V).

Un corespondent perfect al zicătorii îl găsim în exclamaţia (deloc milostivă!) la adresa unuia (sau uneia) care ne „poartă sâmbetele“, context în care substantivul cu determinant este folosit sarcastic: „Dă-i, Doamne, grijă nouă!“, aşadar una care să i-o scoată din minte pe cea veche, prin care ne persecută.

Preferăm însă o încheiere în alt registru: în adevărata fabulă Cerbul cu stea în frunte, a lui George Coşbuc, „moşul“ se opune, la început, dorinţei consoartei sale de a avea alături de ei o fiinţă apropiată: „Ce-mi trebuie o grijă nouă! Sunt prea bătrân şi prea calic!“.

Aşadar, ar fi o grijă nouă pe cont propriu, care nu-i afectează pe alţii, nu un subiect de bârfă…