Lumea cuvântului: La Sfântu...

Obişnuiţi cu stratagemele ziarelor de a ne atrage prin titluri sugerând diverse izolări lingvistice, printre care şi expresii idiomatice, unii dintre cititorii noştri au şi înlocuit punctele de suspensie de mai sus prin… Aşteaptă! Îi rog să mai… aştepte puţin, căci aici este vorba de un alt „Sfânt“.

Într-o emisiune de televiziune recentă, întrebată unde îşi va petrece vacanţa, o proaspătă bacalaureată, invocând lipsa banilor, a exclus varianta mării şi a plajei: poate va merge însă „mai pe-aproape, la bunici, la Sfântu!“. Dat fiind că tânăra era din Braşov, dacă ne uităm pe hartă, în împrejurimile oraşului respectiv vom găsi numele de localitate Sfântu Gheorghe. Dar braşovenii, fireşte, nu au nevoie de hartă; în vorbirea lor, în enunţuri comparabile, Sfântu este Sfântu Gheorghe, tot aşa cum pentru ieşeni Târgu este Târgu Frumos, Podu este Podu Iloaiei, ba chiar Picioru este Picioru Lupului.

Ne confruntăm cu o tendinţă explicabilă a vorbirii de a elimina, din enunţul „oficial“, ceea ce este simţit ca superfluu pentru înţeles, pentru comunicare. Din frecventa utilizare a asocierilor toponimice Târgu = Frumos, Podu = Iloaiei etc., s-a produs un fenomen mental de coprezenţă, al cărui rezultat este subînţelegerea, includerea determinantului în primul termen.

Aşadar, dacă într-un tren personal (pentru că, de fapt, spunem numai personal) de pe linia Iaşi-Vaslui, cineva spune că s-a răzgândit, nu mai merge până la Bârnova, ci coboară „la Picioru“, cel cu care vorbeşte nu are nevoie şi de evocarea Lupului. Iar dacă rămânem la Iaşi, găsim repede abrevieri eliptice asemănătoare: prin enunţuri cum sunt „stau în Mircea“, „merg la nişte prieteni în Alexandru“ se trimite, pentru localnici, la cartierele trecute în planul oraşului (şi în evidenţele Primăriei) sub numele de „Mircea cel Bătrân“, respectiv „Alexandru cel Bun“.

Culmea ciudăţeniei lingvistice o reprezintă, din acest punct de vedere, utilizarea familiară a prenumelui din titulatura unui liceu ieşean: „Copiii învaţă la Garabet“, „s-au afişat rezultatele de la examene la Garabet“; numai profesorii spun „la Ibrăileanu“ (aceştia renunţând la „Garabet“). Statutul de „rara avis“ al respectivului nume de botez (armenesc) asigură, pentru interlocutori, identificarea fără greş a stabilimentului şcolar în discuţie, căci în alte cazuri, fiind vorba de licee, se folosesc numele de familie cuprinse în denumirile lor: „Alecsandri“, „Negruzzi“, „Cuza“, aceasta ca fenomen acceptabil de ceea ce lingviştii numesc „brevilocvenţă“ (tradus popular: „vorbire scurtă“).

Incidental, în aceeaşi ordine de idei, am auzit spunându-se chiar „la Emil“ (şi trebuie să recunoaştem că referirea s-ar face la… Racoviţă!). Oricum, o asemenea exprimare eliptică neglijentă ne şochează şi este greu de acceptat, măcar din perspectiva unei distincţii pe care a făcut-o cândva (în Limba română. Privire generală, 1940) marele lingvist sextil Puşcariu: „Brevilocvenţa se deosebeşte de elipsă, precum se deosebeşte - şi cer iertare cetitorului pentru această comparaţie trivială - coada ursului, scurtă din fire, de coada tăiată a cânelui“!

Despre alte cazuri asemănătoare, în articolul de săptămâna viitoare…