Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Lumea de azi

Lumea de azi

Un articol de: Dumitru Horia Ionescu - 26 Ian, 2010

Există un punct de tangenţă între lumea sportului de performanţă şi teologie? La prima vedere, o asemenea analogie este greu de făcut. S-ar putea afirma că datele fundamentale ale celor două domenii de activitate sunt diametral opuse. Şi totuşi, profesorul Norbert Müller de la Facultatea de Teologie din Mainz este convins că, mai ales astăzi, cele două domenii se interferează, cu consecinţe care trebuie atent cercetate. Multe manifestări sportive sunt organizate după un veritabil „ritual“, care parcă ar dori să copieze, de o manieră paradoxală, un act religios. Astfel, meciurile de fotbal din „Liga Campionilor“ încep, în mod obligatoriu, cu un imn care vrea să sublinieze caracterul „solemn“ al manifestării. Şi meciurile de box încep tot la fel. Protagoniştii sunt prezentaţi mulţimii pe un fond muzical care, în mod bizar, pare a fi o veritabilă celebrare. Muzica este, adesea, religioasă şi peste arena de box pluteşte fum şi miros de tămâie. Manifestările sportive, continuă profesorul Norbert Müller, nu vor fi în măsură niciodată să înlocuiască fenomenul religios şi credinţa în Dumnezeu, iar confuzia care se creează are consecinţe care nu pot fi subestimate.

Încercarea de a sacraliza un spectacol sportiv este discutabilă, mai ales acum, când sportul de performanţă pare a fi încetat să fie un exemplu de viaţă sănătoasă, din cauza scandalurilor legate de cazuri de dopaj. Aş adăuga, şi din cauza caracterului implicit efemer al acestor manifestări, care, odată încheiate, sunt uitate imediat, nu devin istorie, nu lasă vreo urmă, fiind pur şi simplu pierdere de timp. Încă din lumea antică mulţimea cerea pâine şi jocuri. Pe care adesea le şi primea. Ceva s-a schimbat, pentru că atât pâinea cât şi jocurile, deşi cerute în continuare de mulţime, au devenit costisitoare. În acest sens, este paradoxală decizia primăriilor din mai multe oraşe de a oferi în noaptea de revelion spectacole pirotehnice organizate de maeştrii nemţi scumpi, atât de scumpi, încât oraşele germane au renunţat de zeci de ani la serviciile lor. Oare, lumea în care trăim să fie asemenea artificiilor ce se sting în întunericul nopţii, fără urme, lăsând doar un pic de fum care dispare şi el? Aproape că mi-e frică să răspund. Şi aceasta, pentru că, aidoma fumului care se risipeşte în aerul îngheţat al nopţii de iarnă, şi lumea noastră se diluează, transformând joaca, organizată ca meci de fotbal, în normă de viaţă absolută, şi stadionul - în sanctuar. Într-adevăr, meciurile de fotbal din „Liga Campionilor“ au ca ritual intonarea unui imn compus de Händel, în 1727, cu ocazia încoronării regelui englez George al II-lea. Textul este din Vechiul Testament, din Cartea a treia a Regilor: „Şi a luat preotul Ţadoc cornul cu untdelemn sfinţit din cort şi a uns pe Solomon. Şi s-a sunat din trâmbiţe şi tot poporul a strigat: «Trăiască regele Solomon!». Apoi tot poporul l-a petrecut pe Solomon şi i-a cântat din fluiere şi bucurie mare era în popor, încât şi pământul se zguduia de strigătele lor“ (III Regi 1, 39-40 ). Pentru meciurile de fotbal se foloseşte o variantă nouă, adaptată de compozitorul englez Tony Britten. Şi textul a fost modernizat, corul intonind: „These are the champions, the champions“. Atâta tot! Este interesant de ştiut ce se va întâmpla la prima încoronare a unui nou rege în Marea Britanie, pentru că imnul lui Händel face parte integrantă din slujba de încoronare, el fiind folosind fără întrerupere din 1727, ultima dată în 1953, la încoronarea reginei Elisabeta a II-a. Rămâne de văzut dacă monahia britanică va utiliza mai departe varianta clasică datorată lui Händel sau pe cea mai fotbalistică, modernă şi cu text care poate fi uşor învăţat pe dinafară.

Este incontestabil faptul că spectatorii care vin la meciurile de fotbal, ca şi la galele de box, consideră acest ritual de început ca foarte potrivit. Să fie un act de iniţiere? Evident că nu, cel mult se copiază formal un gest iniţiatic, lipsit de orice fond, o punere în scenă pe care lumea noastră o acceptă, cu uşurinţă, ca normă de viaţă. Astfel, la prima vedere, comparaţia cu artificiile care se sting repede în întunerecul nopţii pare a fi îndreptăţită. Totuşi, ca de obicei, adevărul este, undeva, la mijloc. La slujba de Înmormântare a fotbalistului Robert Enke, care a avut loc pe stadionul din Hannover, în prezenţa a 80.000 de suporteri reprezentând diferite echipe, toţi cei prezenţi au rostit spontan, împreună cu preotul, rugăciunea „Tatăl nostru“. A fost un moment deosebit de emoţionant, remarcat de o ţară întreagă. Slujba funerară s-a transmis în direct la televiziune. Toţi cei de faţă s-au comportat exemplar, cu mult respect şi demnitate. S-a văzut că sentimentul religios este mai prezent în sufletul oamenilor decât s-ar putea crede în aceste timpuri de secularizare excesivă. De aici, şi interesul publicului pentru pseudo-ritualurile care apar, inflaţionar, pe stadioane. Iar consecinţa ultimă a acestei împletiri neobişnuite dintre religie şi sportul de performanţă este că - iarăşi, şi iarăşi - Dumnezeu se află alături de noi, în orice clipă, fără încetare. Rămâne doar ca noi să avem, cu ajutorul Lui, ochi pentru a vedea ceea ce este cu adevărat important în viaţă.