Lumea dinaintea lumii acesteia

Pentru că din lumea dinaintea acesteia lipsește timpul, nu pot spune câtă vreme m-am pregătit pentru venirea în lumea de aici. M-am pregătit de fapt mereu. Pot zice că numai asta am făcut. Era, și cred că este și acum, ca săritul la groapa cu nisip. Îți iei avânt, iar avântul ți-l iei dându-te mult înapoi, cât mai mult cu putință, ca săritura să fie lungă. Asta făceam acolo mereu, mă dădeam înapoi, fără teama c-o să ajung prea departe în trecut. Cum timpul nu exista, nu exista nici o astfel de teamă. Îmi ieșeau în cale viețile unor oameni necunoscuți, aflate dincolo de sticla fumurie dintre cele două lumi.

Dacă nu e de ajuns, ziceam, și mă duceam și mai îndărăt, trecând prin dreptul unui șir nesfârșit de vieți. Eram cât se poate de sigur de avântul luat. Dar în lunga mea dare înapoi, vedeam, de cealaltă parte a sticlei, ce-i drept, întâmplări atât de uimitoare încât uitam pur și simplu să mă opresc. Nu exista nicăieri în urmă vreo margine de care să mă lovesc. Puteam să merg așa întruna, privind din mers la copilăria celor ce urmau să-mi fie părinți. Cine or fi oamenii ăștia, mă întrebam, simțind, nu știu de ce, nevoia să-i cunosc.

Mă uitam apoi la tot felul de războaie în care mureau tot felul de oameni. Mă vedeau și ei pe mine, strigând, chiar în timp ce mureau, uite un copil care nu s-a născut încă. Se bucurau, văzându-mă, chiar își amânau un pic moartea, ca să poată să mă vadă mai bine, după care se întristau brusc, dar nu din cauza faptului că mureau, ci a dorinței mele de a mă naște. Nu te grăbi, urlau bieții muribunzi. Rămâi în lumea în care ești, e mai frumoasă ca asta. Dacă nu ne crezi, vino mai aproape. Joacă-te nițel cu moartea noastră, ca să vezi cum este.

M-aș fi jucat. Aveam însă altceva de făcut. Trebuia să mă dau și mai înapoi, ca atunci când urma să-mi vină rândul, să fie saltul atât de precis încât să nimeresc în viața mea, nu în alta. Eram înspăimântat de gândul că m-aș putea trezi într-o viață străină, cu care nu aveam nici cea mai mică legătură. Cum aveam să mă descurc într-o asemenea împrejurare? Pentru că nu mai puteam să vin îndărăt, s-o iau de la capăt, să repet săritura, adică.

Știam, și nu numai eu, ci toți cei care ne aflam acolo, și ne aflam mulți, cu mult peste numărul celor de dincolo de sticlă, că nu te poți naște decât o singură dată. Și că oricât ar fi de mulți oamenii care s-au născut, vor fi întotdeauna mai puțini decât cei ce așteaptă să se nască. Poate dura sute și mii de ani așteptarea lor. Nu-și pierd răbdarea niciodată. Fiecare cu gândul la viața lui, fără a ști nimic despre ea.

Și nici despre moarte. Eu începusem să știu despre ultima câte ceva, datorită celor văzute prin sticla fumurie care separa lumile. Poate că d-asta eram așa de nerăbdător să mă nasc. Îmi doream să aflu mai multe. Cine să mă oprească? Să fi fost măcar mama cu mine să-mi spună, dar ea afuma sticla dintre lumi cu lumânarea de la căpătâiul tatălui ei, care abia se întorsese de pe front. Știa c-o să vin și eu curând, ca să pot atinge moartea bunicului cu mâna.

Doamne, cu ce jucărie se gândise mama să mă întâmpine!

Încă un pic, mi-am zis, și m-am dat și mai înapoi, după care, luându-mi rămas-bun de la toți cei din jur, cărora, deși aveam ochii larg închiși, nu puteam să le văd chipul, după cum nu-l vedeau nici ei pe al meu, am pornit în fugă spre noua mea viață, despărțindu-mă de cealaltă, rămasă pentru totdeauna în urmă.

Dacă nu m-aș fi oprit din datul înapoi, amânându-mi nașterea, ieșeam poate în afara lumii dinaintea acesteia și nu mă mai nășteam niciodată. Ceea ce era bine. Cum să nu fie? Trăiam de unul singur, fără nicio grijă, fără nici un gând, fără nici o primejdie, în niciolume. Iar niciolumea aceea ar fi fost toată a mea!