Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Lumea pierdută: Tata Noe şi potopul (1)

Lumea pierdută: Tata Noe şi potopul (1)

Un articol de: Marcel Lutic - 28 Mai, 2007

În memoria nebuloasă a omenirii încă mai persistă amintirea terifiantă a unui cataclism manifestat prin intermediul unor cantităţi uriaşe de apă căzute din cer. Basmele, legendele şi credinţele românilor conservă şi ele această amintire teribilă. Desigur, asupra acestora şi-au exercitat o mare înrâurire textul din Vechiul Testament, aşa încât, astăzi, majoritatea informaţiilor din mediul arhaic sunt contaminate de episodul biblic al potopului. Potrivit lui Romulus Vulcănescu, „potopul lui Noe a fost inclus în folclorul mitic românesc în perioada de expansiune a creştinismului, substituindu-se altor două potopuri mitice“, e vorba de cele prin care cei doi demiurgi, Fărtatul şi Nefărtatul, au distrus primele două spiţe umane, căpcăunii şi uriaşii.

Din episoadele anterioare ale acestui serial mitologic am reţinut că la începutul lumii apa era peste tot, pământul fiind creat de Fărtat tot din apă. Aşadar, „pentru că apa este începutul, Dumnezeu s-ar fi hotărât să pună capăt întregii firi tot prin ea, şi ar fi dat potopul“ (Vlăduţescu). Bine, bine, veţi întreba ca mulţi alţii înaintea noastră, dar ce i s-a căşunat Lui Dumnezeu pe propria-i creaţie?! Ei bine, de la isprăvile cuplului primordial trecuse ceva vreme; în acest timp, lumea se înmulţise, la fel ca şi păcatele ei; iată ce spune, în acest sens, o legendă: „Oamenii s-au umplut de răutate şi s-au dedat feluritelor fărădelegi şi desfrânări“; la rând cu oamenii păcătoşi „urmau să sufere şi dobitoacele fără de păcat“.

Totuşi, Dumnezeu nu dorea distrugerea întregii lumi; ca atare, a căutat mult timp un om de omenie, găsindu-l în persoana... românului Noe, un lemnar ce îşi ducea zilele cu multă credinţă şi fapte bune. Unele legende sugerează că Dumnezeu i s-ar fi arătat lui Noe în vis, altele susţin că Dumnezeu i-ar fi vorbit personal. Oricum, Dumnezeu i s-a justificat cumva lui Noe cu privire la necesitatea pedepsei, spunându-i ce trebuie să facă în continuare; nu a uitat să-i zică şi de luarea în corabie a câte „o pereche din toate legumiile“ (adică vietăţile!) şi din toate plantele pământului. Modelul corabiei urma a fi pieptul unei păsări, iar semnul prevestitor al începerii potopului, atunci când Noe va mânca pe o masă de… fier!

De a doua zi, tata Noe s-a şi apucat de lucru, undeva, într-un mijloc de pădure. Am uitat să spunem că Sfântuleţul îl rugase să fie extrem de discret, chiar şi cu nevastă-sa. Aceasta îl tot vedea pe Noe plecând dis-de-dimineaţă şi venind seara târziu, însă, ca o femeie ascultătoare ce era, nu-şi băga nasul în treburile bărbatului. Până într-o zi! În acea zi, dracul, iscoditor din fire, vru să afle ce tot face de atâta vreme Noe. Dar cum să afle dacă Noe nu vroia nicidecum să stea de vorbă cu el?! Şiret, diavolul a apelat la ajutorul muierii; uneori, Nichipercea se transformă într-un flăcău frumos ce încearcă să o seducă pe nevasta lui Noe; alteori, apelează la virtuţile magice ale băuturii, cu rachiu sau vin reuşind să dezlege, într-un târziu, limba lui Noe. O legendă singuratică ne informează că, în timp ce tata Noe lucra la corabie, diavolul i-ar fi dăruit o vie; bineînţeles, Noe a dus din roadele viei şi lui Dumnezeu, acestuia plăcându-i mult de tot strugurii; întrebând Dumnezeu cine a creat această plantă, Noe, crezând sincer că diavolul e un om bun ca toţi oamenii, ar fi spus: „Mâna omului, Doamne“. Drept urmare, Dumnezeu

i-a spus atunci lui Noe să-l ia în corabie şi pe acel om! În alte legende, Michiduţă se strecoară pe corabie cu ajutorul nevestei lui Noe, aceasta primind instrucţiuni foarte precise cu privire la comportamentul ei în momentul urcării pe corabie.

Dar să revenim la momentul în care diavolul a aflat cu ce se ocupă tata Noe. Ce credeţi că putea face unul ca Michiduţă? Desigur, nu s-a apucat să sară în sus de bucurie; a sărit însă la fugă înspre pădure, aici distrugând în câteva clipe tot ceea ce închipuise Noe în câţiva ani (3, 9 sau chiar 99 de ani după unele legende!). Lemnele corabiei s-au transformat prin intervenţia diavolului în ceea ce fuseseră mai înainte, adică în copaci. Când vine Noe al nostru a doua zi în pădure era să moară de jale şi de necaz; după multe lacrimi vărsate, Dumnezeu i se arătă, îl mustră părinteşte şi îi arătă cum poate reface corabia. Astfel, Noe trebuia să meargă la copacul din care a tăiat cel dintâi lemn, aici fiind sfătuit să se roage atât de mult până când îl va determina pe drac să repare corabia; alte variante ne spun că Dumnezeu l-a trimis la acel copac nu la rugăciune, ci la muncă, trebuind să facă o scândură şi două ciocănaşe (adică o toacă!); după aceea să bată cu ciocănaşele în scândură până când toate bucăţelele corabiei vor veni la locul lor; acel copac ar fi fost paltinul, mai apoi toate toacele lucrându-se din acest copac socotit sfânt; se mai spune că dracul nu putea deloc suporta sunetul de toacă, fugind unde vedea cu ochii; de aici, una dintre numeroasele sale denumiri: Ucigă-l toaca!

De ce a distrus dracul corabia, ce

s-a întâmplat în timpul potopului şi cum s-a terminat această pedeapsă divină, toate în viziunea poporului român, vom afla săptămâna următoare. Până atunci, să încercăm a ne aduce aminte cu recunoştinţă de tata Noe, de corabia salvatoare şi de Dumnezeu, care s-a îndurat şi a dat încă o şansă omenirii pierdută în oceanul păcatelor!