Lumea pierdută: Treieratul tradiţional (I)

Pe vremuri, cea mai importantă muncă a verii, muncă aflată în directă legătură cu seceratul, era treieratul. Drept urmare, vă propun două scurte tablete în care vom contura principalele coordonate ale acestei munci.

Treieratul avea mai multe etape; într-o primă etapă se desfăceau boabele din spicul paiului; apoi, se scoteau pleava şi ţepii din boabe şi, a treia etapă, se sfărâmau paiele spre a le face bune de mâncat pentru vite. Cea mai veche metodă de sfărâmare a spicelor a fost frecarea cu palmele, acest lucru făcându-se mai târziu numai în situaţii excepţionale. În ordinea vechimii, urmează baterea spicelor cu bâta sau cu îmblăciul, geto-dacii practicând acest gen de treierat arhaic. Îmblăciul, alcătuit din două lemne, unul lung, numit dârjea, şi altul scurt şi mobil, numit hadarag, a rezistat până în veacul al XX-lea; asemenea îmblăcie se mai află în muzeele etnografice şi extrem de rar prin sate. Treieratul cu bâta sau îmblăciul s-a practicat pe scară întinsă mai ales în Transilvania şi în zona muntoasă a Moldovei până la sfârşitul secolului al XIX-lea. Persistenţa sa este explicabilă şi prin faptul că prin îmblătire nu se distrugeau paiele, putând fi astfel folosite la acoperirea caselor. Cerând multă îndemânare şi destulă forţă, mânuirea îmblăciului era apanajul a destul de puţine persoane.

Aria era locul special amenajat fie pe câmp, fie în marginea satului, fie chiar în sat (atunci când casele erau mai rare). Cel mai adesea pe arie se treierau sau călcau (cu animale) cerealele păioase. Locul trebuia să fie înalt şi deschis pentru a se scurge apa şi spre a avea vânt din toate părţile. Partea cea mai importantă a ariei era rotundă şi se numea faţa ariei, făţarea sau făţarul, acest loc pregătindu-se din vreme, cu multă migală, în vederea treieratului. La treieratul prin călcare cele mai folosite animale erau caii (în special iepele care nu au fătat niciodată!), apoi vitele. De multe ori, caii de treier se cumpărau sau, mai ales, se închiriau din târgurile de cai, cum era, spre exemplu, târgul de Drăgaică de la Buzău.

Oamenii de altădată considerau luna august cea mai potrivită pentru treierat, crezând că această lună „este ferită de oameni răi şi de păsări“. Când vremea era uscată, oamenii se trezeau cu noaptea-n cap şi începeau năsăditul, adică puneau snopii pe arie; în mijlocul acesteia se afla un stâlp numit steajer, par sau şarampoi, în jurul lui aşezându-se în cercuri concentrice snopii dezlegaţi. Caii, prinşi în nişte scânduri, se legau de par cu ajutorul unei funii lungi cât raza ariei; călcatul începea de la marginea ariei, funia învăluindu-se încet-încet pe par; când „funia ajungea la par“ (de aici celebra expresie folosită azi numai cu sens figurat!), caii se dezlegau şi li se schimba direcţia deplasării, funia urmând a se dezvălui de pe par; cel care mâna caii trebuia să menţină caii la trap potrivit şi funia întinsă, de acestea depinzând, în bună măsură, calitatea treieratului.

Despre treieratul cu tăvălugul şi cu dosca, precum şi alte lucruri interesante despre treieratul tradiţional săptămâna viitoare. Până atunci vă rog să meditaţi la tot chinul pe care îl presupunea altădată punerea unei pâini pe masă, noi astăzi nemaifiind conştienţi, decât arareori, de cât de bun e Dumnezeu cu noi dăruindu-ne la vreme, în schimbul câtorva bănuţi, „pâinea cea de toate zilele“.