Lumina credinței

Nu cred și nu am crezut niciodată că ar trebui să cauți cu tot dinadinsul să-ți explici credința (crezul religios). Ceea ce ești se vede prin ceea ce faci. Dacă m-ar pune cineva să prezint pe creștinul ortodox, mi-ar trebui un singur cuvânt, nu mai multe, și anume HRISTOS. În acest context, în această stare m-am născut și am crescut. Nu am învățat niciodată că lumea poate fi altfel, decât bună, și că oamenii nu pot fi altfel decât așa cum i-am cunoscut eu, în satul meu: deschiși, primitori, săritori, credincioși, cu frică de Dumnezeu și respect față de oameni. Te salutau chiar dacă nu te cunoșteau. În satul lor, chiar dacă erai în trecere, erai de-al lor. Nu mi s-a spus niciodată și nu am fost învățat să mă feresc de oameni; am fost învățat să mă raportez la mine și la ceea ce am eu de făcut, cum să mă port, cum să-i respect și să-i cinstesc pe oameni. Poate ar zice cineva: așa erau vremurile odinioară, acum s-au schimbat!

Pot afirma, fără să greșesc, că oamenii de altădată vorbeau mai puțin și făceau mai mult, erau mai aproape de Dumnezeu. Și astăzi, ca și odinioară, cine-și păstrează și-și respectă credința nu poate trăi altfel. Cu toate acestea, ne întrebăm: Unde sunt oamenii de ieri, cu răbdarea lor, cu înțele­gerea lor, cu bunătățile lor, cu sentimentele lor și iubirea lor? Nădăjduim că nu sunt doar în icoane, ci și în sufletele noastre. Cine i-a cunoscut nu-i poate uita; cine nu, poate îi va descoperi când­va. Valoarea și spiritul nu mor, transcend timpul și însuflețesc generațiile peste veacuri. Sustrăgându-ne din ceea ce am moștenit: credința, tradițiile noastre - nu mai suntem noi. Noi suntem o mărturie a ceea ce a fost și a ceea ce va fi. Ancorați cu luciditate în realitate și în Hristos, putem face față clamatului progres, în numele globalizării. O credință puternică ne face să rezistăm în fața zbuciumului actual și a provocărilor neîncetate, care se accentuează din ce în ce mai mult. Domnul Iisus Hristos ne scoate din toate încercările și situațiile dificile; căci doar El a spus: Iată, Eu sunt în voi în toate zilele (Matei 28, 20).

Îmi amintesc una din situațiile trăite în copilăria mea, atunci când încă nu distingeam ceea ce îi deosebește pe oameni. Mă găseam în casa vecinilor, unde am asistat la o discuție calmă, dar apăsată. Eu nu știam că cea care venise la vecina mea era de altă credință - și tot insista să o urmeze la locul lor de rugăciune, măcar o singură dată, să vadă cum este. Vecina mea o ascultase fără să zică nimic, văzându-și de treburi. În final, i-a spus că și ea merge la biserică, unde se roagă și participă la slujbe, aducând slavă lui Dumnezeu. Dar musafira nu s-a lăsat în dorința de a o convinge să vină la casa ei de rugăciune, asigurând-o că acolo se petrec lucruri deosebite. Apoi, a întrebat-o Crezul, sperând că o va pune în dificultate. Atunci am auzit cea mai convingătoare și mai așezată mărturisire de cre­dință, ca o adevărată rugăciune, rostită de vecina mea: Învățăm să credem că Bunul Dumnezeu a făcut cerul și pământul din iubire și tot din iubire L-a făcut om asemenea nouă pe Fiul Său, Cel Unul născut mai înainte de veci, Care a pătimit pentru noi, fără să se opună, spre iertarea păcatelor noastre... Și în timp ce vorbea, fața i se lumina; nu doar a ei, ci și a noastră, a celor prezenți. Mărturisesc că atunci nu prea am înțeles, dar aveam să descopăr mai târziu taina acestui moment care-i lumina fața; era de fapt chipul credinței care vine de la Hristos, și a făcut-o pe cea dinaintea ei să spună doar atât, cu mirare și uimire: Toate acestea le înveți la biserică? Iar ea i-a răspuns cu aceste cuvinte: Vino să vezi!

Din acel moment, am înțeles că ceea ce credem este, de fapt, firescul vieții și nimeni nu poate să-l pună sub semnul întrebării. Biserica este stâlpul și temelia adevărului, legătura noastră cu Hristos, care ne așază într-o relație de iubire mărturisitoare față de ceilalți semeni.