Lumina din cer și focul din vatră: bunicii Mântuitorului și bunicii noștri

An de an, la 9 septembrie, îi sărbătorim liturgic pe Sfinții Ioachim și Ana, bunicii după mamă ai Mântuitorului Hristos, întruchipând discreția sfințeniei și a rugăciunii stăruitoare: oameni buni, răbdători și rugători, care au știut să poarte în inimă dorul de prunc și încrederea că Dumnezeu împlinește la vreme potrivită cele ce par cu neputință. Din taina rugăciunii lor s-a născut Fecioara Maria, iar din ascultarea și curăția ei a răsărit Mântuirea lumii. De aceea, Sfinții Ioachim și Ana devin nu doar părinți ai Maicii Domnului, ci și arhetipul bunicilor: rădăcină smerită, dar puternică, a unui arbore cu rod dătător de viață.

În felul acesta, bătrânii capătă o demnitate aparte în ordinea iubirii: ei sunt purtători ai memoriei familiei și primele călăuze ale nepoților către bunătate. Dacă părinții se aseamănă adesea cu „vântul” ce împinge înainte corabia copilului, bunicii reprezintă „țărmul sigur” unde te poți întoarce de fiecare dată: limanul unde rugăciunea se rostește în șoaptă, pâinea se frânge cu recunoștință, iar povestea vieții se deapănă încet, la gura sobei, ca un psalm de seară. „Cununa bătrânilor sunt nepoții” (Înțelepciunea lui Solomon 17, 6) - afirmă cuvântul Scripturii -, iar bunicii lui Hristos, cinstiți liturgic de Biserică, ne învață că bătrânețea nu e apusul, ci o răsuflare de lumină care mângâie mugurii unei noi primăveri.

În lumea românească, bunicii au fost dintotdeauna „dascăli fără catedră”. Ei au învățat copiii să-și facă semnul Sfintei Cruci, să rostească primele rugăciuni, să respecte sărbătorile și să recunoască în muncă o rugă a palmelor. În casa lor, vremea curge altfel: mesele de duminică se așază cu tihnă, iar sărbătoarea o vestește sunetul toacei și al clopotului de sâmbătă, după ce soarele scapătă către chindii. Proverbul „cine n-are bătrâni să-și cumpere” nu reprezintă o apoftegmă lipsită de conținut, ci o înțelep­ciune încercată de generații: fără vârstnici, casele rămân fără temelie, iar satul - fără memorie.

Cine poate uita chipul blajin al bunicului, dar mai ales al bunicii? De la ea învățăm alfabetul grijii: ștergarul așternut cu evlavie peste colac, rugăciunea pentru cei plecați, o farfurie caldă lăsată pe pervazul unei singurătăți. Bunicul, la rân­du-i, întruchipează ținuta dreap­tă și cuvântul „așezat”. Ei doi, împreună, țes în jurul copilăriei o aură de poveste.

Că românii și-au cinstit întotdeauna bătrânii ne-o demonstrează și paginile literaturii noastre, plină de bunici care miros a busuioc, a fân proaspăt și a pâine coaptă pe vatră. Marii noștri scriitori au știut să surprindă codul nevăzut al bunătății acestora. Iată câteva exemple: la Ion Creangă, bunica din Amintiri din copilărie este „îngerul casei”, izvor de compasiune față de năzbâtiile lui Nică. Lacrima ei nu denotă slăbiciune, ci forța care oprește osânda și dă timp copilăriei să se coacă. La Creangă, bunica nu ține morală, ci vindecă. Sub mâna ei, copilul învață că greșeala nu reprezintă o prăpastie, ci un drum de întoarcere.

Un alt exemplu îl găsim la B. Șt. Delavrancea: el zugrăvește chipul bunicului și al bunicii ca două icoane de duioșie. În nuvelele Bunicul și Bunica, Delavrancea creionează două portrete aproape liturgice. Bunicul e blândețe luminoasă: îl vezi stând pe prispă, cu pletele albe, coborându-și privirea în ochii nepoților până când aceștia devin „plini de binecuvântare”. Când apar copiii în curte, parcă intră sărbătoarea. Iar bunica lui Delavrancea, uscățivă, înaltă, cu sânul „mereu plin” de bunătăți ascunse pentru cei mici, „toarce” basmele lumii pe fusul ei ca pe o psalmodie fără sfârșit. Acolo, sub dud, copilul adoarme cu capul în brațele bătrânei și înțelege, fără cuvinte mari, că dragostea e cel mai moale așternut.

Cine nu-și amintește de bunicii Lizucăi din Dumbrava minunată a lui Mihail Sadoveanu!? Drumul Lizucăi (care, de fapt, retrăiește copilăria nefericită a autorului) către bunici simbolizează exodul dinspre neînțelegere și durere către ocrotire și iubire. Bunicii sunt limanul, „mâna întinsă” care nu caută vinovatul, ci întreabă de foame, de sete, de somn. La Sadoveanu, pădurea, câmpul, apele poartă limbajul protector al bătrânilor: natura întreagă pare să se pună de acord cu bunătatea lor, iar copilul, odată ajuns la ei, se regăsește pe sine.

Poezia românească, de asemenea, vede adesea în bunici lumini din icoane. De exemplu, Nicolae Labiș a considerat-o pe bunică drept o „sfântă din icoane, cu fața zâmbitoare”, iar Lucian Blaga a așezat veșnicia la sat - acolo unde „se vindecă setea de mântuire”. Ștefan Octavian Iosif, în versurile poeziei Bunica, a surprins satul patriarhal cu bunicii lui blânzi care deschid porțile dimineților și cu nepoții alergând desculți prin pulberea drumului. Ioan Alexandru în Imnele Transilvaniei și Imnele Moldovei, zugrăvește icoana satului arhaic, unde bunicii sunt depozitarii credinței și ai tradiției, „păstrătorii rugii și ai pâinii frânte”. Radu Gyr în poeziile sale, mai ales în cele scrise în detenție, evocă deseori chipul blând al bunicilor, mai ales în amintirile din copilăria satului, unde rugăciunea bunicii era legătura cu cerul.

Acestea și multe alte exemple din lirica românească nu idealizează fără rost, ci scot la lumină adevărul cunoscut de noi toți din propria experiență: bunica e rugăciunea care se face om, iar bunicul - stâlpul înțelepciunii și al rânduielilor strămoșești.

Relația bătrânilor cu Biserica rămâne esen­țială, căci adevărurile fundamentale ale credinței se învață cel mai des pe genunchii lor. Ei știu când se postește, când se aprinde candela, cum se rostește „iartă-mă” ca să vindece, nu ca să condamne. „Bunicii sunt Evanghelia tipărită pe hârtia inimii”, spunea cineva: cu litere mari, lizibile, ca să poată citi și ochii pruncilor.

În pedagogia lor nu există metode spectaculoase, ci consecvență și pilduire. Îi vezi cum fac semnul crucii peste pâinea din cuptor, cum își scot căciula când trec pe lângă vreo troiță, cum dau binețe fiecărui om întâlnit „ca și cum ar fi Hristos”. Din astfel de gesturi mărunte cresc caractere mari. Când bunica te ia de mână spre biserică, nu te duce doar la slujbă, ci te așază în rând cu lumea, într-o „respirație comună”, în care Dumnezeu devine aerul de fiecare zi.

De aceea, într-o lume grăbită și zgomotoasă, bunicii întruchipează darul prin care învățăm să încetinim. Să ascultăm. Să mulțumim.

A vorbi despre bunicii Mântuitorului și despre bunicii noștri înseamnă a vorbi despre rădăcini, despre credință, despre iubire statornică. Dacă Sfinții Ioachim și Ana au deschis, prin rugăciunea lor, cerurile, bunicii noștri au ținut deschis cerul de deasupra casei, deasupra satului, deasupra neamului nostru românesc. De la ei am învățat că rugăciunea nu îmbătrânește, că binecuvântarea nu se pierde și că memoria lor devine icoană vie în inimile generațiilor care vin.