Lumina din inimi: Un pelerinaj închinat Celui care stăpâneşte peste toate

În multe rânduri m-am adăugat şi eu nenumăraţilor pelerini din toată lumea păşind pe urmele Mântuitorului Iisus Hristos, în Ierusalim - Cetatea martoră mântuirii noastre. După un astfel de pelerinaj, rămâi cu impresii plăcute şi unice. Adeseori folosim cuvinte mari, fără ca ele să poată exprima ceea ce simţim. Aşa putem spune şi despre pelerinajul din Ţara Sfântă; o stare sufletească negrăită, nemaiîntâlnită, o sfântă emoţie amestecată cu sentimentul de nevrednicie şi vinovăţie pe care un om obişnuit îl încearcă când urmează paşii Fiului lui Dumnezeu, Unul din Treime, care a luat trup şi S-a făcut om, pentru a-i împăca pe oameni cu Dumnezeu.

În cel dintâi pelerinaj la Locurile Sfinte aş putea spune că tot ceea ce am văzut m-a impresionat într-un mod aparte şi au rămas in conştiinţa mea ca nişte icoane între multele amintiri pe care le păstrez cu sfinţenie. Dintre acestea, două revin frecvent printre gândurile mele.

Cea dintâi se referă la pelerinajul din Betania, respectiv cel din Betfaghe spre Ierusalim, iar a doua este legată de momentul venirii sfintei lumini.

În ajunul duminicii Intrării Domnului în Ierusalim la Betania, departe de Ierusalim ca la 15 stadii, în fiecare an are loc un pelerinaj de la casa Martei şi a Mariei până la mormântul lui Lazăr. Ierarhi, preoţi, diaconi, călugări şi călugăriţe, dar şi mulţi credincioşi (cu precădere ortodocşi, dar nu numai) participă cu mare evlavie la Sfânta Liturghie în biserica aflată pe locul vechii case în care a poposit Mântuitorul, iar apoi parcurg traseul pe care a mers şi Domnul cu ucenicii Săi, avându-le alături pe Marta şi Maria care-I aduc vestea că Lazăr, prietenul Mirelui Bisericii, a murit de patru zile, spunându-I totodată că dacă El ar fi fost acolo nu s-ar fi întâmplat aşa. Betania era un loc pe care Domnul îl cunoştea. Se aflau acolo cunoscuţi, prieteni, admiratori. De bună seamă erau şi contestatari, care-L priveau cu neîncredere şi care doreau să-L prindă în cuvânt.

Cel puţin două evenimente petrecute în Betania au avut un răsunet puternic printre contemporanii Mântuitorului: ungerea cu mir din casa lui Simon (leprosul) şi învierea lui Lazăr. Mai ales pentru cel de-al doilea, fariseii şi bătrânii poporului au făcut sfat pentru prinderea Domnului şi aducerea Sa la judecata sinedriului.

Atât de mare era renumele Său încât oamenii vorbeau în Ierusalim, la sărbătoarea Paştilor din acel an, despre un lucru nemaiauzit: învierea lui Lazăr care era mort de patru zile şi al cărui trup intrase deja în putrefacţie.

După momentul Betania şi Betfaghe (în ambele locuri sunt altare ortodoxe şi locuri de pelerinaj), Domnul a intrat triumfal în Ierusalim, primit ca nimeni altul vreodată, cu osanale, haine aşternute pe cale, crengi de finic şi flori, entuziasm, bucurie, speranţă, căldură. Poarta prin care a intrat triumfal în Ierusalim a rămas de atunci zidită. Tradiţia ierusalimiteană aminteşte că prin ea va intra din nou, când va veni întru slavă, pe pământ, să judece viii şi morţii. Alături se întinde marea vale a lui Ioasafat, unde va avea loc înfricoşătorul moment al evaluării libertăţii noastre.

Mântuitorul le vorbise tuturor despre o împărăţie veşnică către care dorea să-i ducă pe cei care credeau în El, dar cei mai mulţi n-au înţeles. Le vorbea de umilinţă, judecată şi moarte, iar doi dintre ucenicii Săi cereau ranguri şi ierarhizări omeneşti: "Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta" (Marcu 10, 37).

Primirea Domnului în Ierusalim arată pe de altă parte că oamenii se pot comporta diferit - bucuroşi şi evlavioşi într-o zi, iar trei-patru zile mai târziu ameninţători şi categorici, semnatari ai unei condamnări la moarte pentru Cel Care era de fapt viaţa lumii. El, Domnul vieţii veşnice, prezisese (anunţase) Sfintele Sale Pătimiri, dar afirmase că după ce va fi răstignit şi omorât, a treia zi va învia.

În amintirea acestui eveniment semnificativ din activitatea mântuitoare a Domnului, la Ierusalim are loc în fiecare an, în ajunul Floriilor, pelerinajul care se desfăşoară pe cele două paliere/segmente Betania (dimineaţa) şi Betfaghe - Muntele Măslinilor - Ierusalim (la vremea Vecerniei).

În această zi, ca şi în alte momente ale anului, pelerini din întreaga lume îl urmează în chip simbolic pe Domnul, Cel nevăzut, dar prezent în viaţa noastră, cântându-I laude şi aşternând pe drum haine, flori, stâlpări de finic, lacrimi şi gânduri curate.

Cei care în trecute vremuri au avut posibilitatea să ajungă la Ierusalim, după călătorii istovitoare şi costisitoare (nu beneficiau de avantajele moderne) au adus cu ei în ţara de origine rânduieli specifice Ţării Sfinte. Aşa se explică practica unor procesiuni impresionante din ajun de Florii în diferite locuri creştine ale lumii, inclusiv în România. Iaşul interbelic a cunoscut astfel de pelerinaje la Florii, întrerupte de regimul comunist şi reluate îndată după 1989. În anii următori, procesiunile s-au extins în mai multe zone ale Moldovei şi apoi în toată ţara, inclusiv la Bucureşti, începând cu anul 2008.

Pelerinajul de Florii este o mărturisire a evlaviei noastre faţă de îndelunga răbdare şi milostivire a Domnului pentru noi, muritorii. Răspundem astfel iubirii Sale nemărginite şi mergem împreună cu El spre înviere. Cei care participă la acest itinerar spiritual mărturisesc că sunt ucenicii Lui, că-şi dau viaţa pentru El şi mai ales îşi aduc aminte în această lume grăbită de jertfa Sa răscumpărătoare.

De aceea poate că într-o zi marile bulevarde nu vor mai putea cuprinde mulţimile care nu uită ce a făcut Domnul pentru noi, mergând în mod conştient, liber, cu iubire deplină, de la Betfaghe la Ierusalim pentru a înfrunta împietrirea mai-marilor preoţilor, cărturarilor şi fariseilor: "Iar Iisus a strigat şi a zis: Cel ce crede în Mine nu crede în Mine, ci în Cel ce M-a trimis pe Mine. Şi cel ce Mă vede pe Mine vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână întuneric. Şi dacă aude cineva cuvintele Mele şi nu le păzeşte, nu Eu îl judec; căci n-am venit ca să judec lumea ci ca să mântuiesc lumea. Cine Mă nesocoteşte pe Mine şi nu primeşte cuvintele Mele are judecător ca să-l judece: cuvântul pe care l-am spus acela îl va judeca în ziua cea de apoi. Pentru că Eu n-am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M-a trimis, Acesta Mi-a dat poruncă ce să spun şi ce să vorbesc. Şi ştiu că porunca Lui este viaţa veşnică. Deci cele ce vorbesc Eu, precum Mi-a spus Mie Tatăl, aşa vorbesc"(Ioan 12, 44-50).

O altă amintire preţioasă este legată de aşteptarea venirii sfintei lumini. Rareori se întâlneşte asemenea evlavie, tăcere, rugăciune, râvnă sfântă şi pregătire a oamenilor pentru primirea unui dar ceresc.

Cu aproape 20 de ani în urmă, aflându-mă aproape de Sfântul Mormânt, l-am văzut pe venerabilul Patriarh Diodoros I pregătindu-se pentru intrarea înlăuntrul Mormântului dătător de viaţă. Preţioasele odăjdii erau lăsate ucenicilor, iar marele arhiereu intra smerit pentru a se ruga stăruitor să trimită Domnul Lumină lumii. Rugăciunile celor mulţi se împleteau cu strigătele zgomotoase ale creştinilor arabi care cereau să coboare Dumnezeu lumina.

M-am întristat atunci că România de la începutul anilor â90 nu trimisese o delegaţie aşa cum făcuseră Bisericile din Rusia, Grecia, Cipru, Serbia, ca să amintesc doar câteva din cele venite să primească Lumina pentru a o oferi creştinilor de acasă, ca un dar într-o zi de sărbătoare deplină. Întrebările şi tristeţile de atunci s-au mai risipit întrucâtva, România primind de câţiva ani lumina sfântă, ca o binecuvântare la Praznicul Învierii Domnului.

Mai stăruie în mintea mea încă o mărturie din acel an. În noaptea Sfintelor Paşti, când Patriarhul Diodoros I a exclamat: Hristos a înviat, s-a adresat celor prezenţi în mai multe limbi ale pământului. Printre cele dintâi, a treia dacă-mi amintesc bine, a fost limba română. I-am surprins atunci un zâmbet cald, înflorindu-i în colţul buzelor. Era, zic, un lucru extraordinar. I-a răspuns un grup foarte numeros - cel mai puternic dintre cei prezenţi - Adevărat a înviat. Erau glasurile muncitorilor români care-şi căutau un rost în zbuciumata lor existenţă şi a pelerinilor veniţi special la Mormântul Domnului.

Amintirile şi trăirile de atunci şi de acum ne umplu sufletele de bucurie şi ne pregătesc de întâlnirea cu Hristos-Domnul Cel răstignit şi înviat care ne spune tuturor: "Îndrăzniţi. Eu am biruit lumea" (Ioan 16, 33).