Lumină pentru creaţie şi istorie

La cererea viitorului papă Clement al VII-lea, între anii 1516-1520, pictorul italian renascentist Rafael realizează celebrul tablou "Transfigurarea", având ca subiect de inspiraţie evenimentul hristic al Schimbării la Faţă de pe Muntele Taborului. Compoziţia surprinde prin cele două planuri al căror efect e dat de intensitatea diferită a luminii: planul superior, dominat de chipul Mântuitorului Iisus Hristos pe Taborul transfigurării, abundă în luminozitate, în hieratism, în calm dinamic şi mişcare calculată; planul inferior surprinde o lume în nevoie, aşteptând, o lume agitată şi întunecată, cu gesturi dezordonate şi prădată, o lume a lunaticilor de la poalele Taborului (Mt. 17, 14-21) şi a posedaţilor istoriei situată în contrast evident cu bucuria harului ce l-a făcut pe Sfântul Apostol Petru să exprime profetic: "Doamne, bine este nouă să fim aici!" (Mt. 17, 4). Pentru această lume Mântuitorul însămânţează germenii transfigurării finale, fiind lumină pentru creaţie şi istorie.

Corespondent realizat al vechi-testamentarului "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră! (Fac. 1, 26) din a şasea zi a creaţiei, momentul Schimbării la Faţă, sărbătorit de Biserică tot într-o a şasea zi, descoperă ca arvună chipul transfigurat în zorii "asemănării" al celui ce regal fusese aşezat în creaţie. Geneza nu este completă fără capitolul 17 din Evanghelia după Matei sau, altfel spus, evenimentul Schimbării la Faţă împreună cu Învierea lui Hristos şi Parusia trebuie inserat în cartea Facerii pentru a fi deplin înţeles.

Destinaţia finală a persoanei umane este transfigurarea sau îndumnezeirea prin harul necreat al Duhului Sfânt, îndumnezeire despre care părintele Ioan Bria afirma că reprezintă "dogma centrală a Ortodoxiei". În Hristos schimbat la faţă, ucenicii au zărit chipul luminos şi "transparent Duhului Sfânt" (pr. D. Stăniloae) al lui homo eschatologicus. Creaţia întreagă este chemată la transfigurare. "Icoana Schimbării la Faţă - remarcă teologul Paul Evdokimov - apare ca un preludiu la Icoana Parusiei." În icoana Schimbării la Faţă eshatologicul irumpe pregustativ şi anticipat, căci omul devine în eshaton "într-o structură luminoasă potenţată la maximum prin lumina Duhului Sfânt". Preasfânta Născătoare de Dumnezeu fiind după Mântuitorul Iisus Hristos nivelul de vârf pe care îl atinge umanul transfigurat, înţelegem mai bine logica duhovnicească pe care o foloseşte cugetul Bisericii în vecina doxologiere a Schimbării la Faţă şi a Adormirii Maicii Domnului.

Mântuitorul Iisus Hristos este lumină pentru creaţie şi pentru istorie, căci în El sunt cuprinse toate raţiunile şi sensurile celor ce există şi prin El acestea primesc lumina înţelegerii, după expresia Sfântului Maxim Mărturisitorul. Prezenţa în icoana Schimbării la Faţă a lui Moise şi Ilie, Legea şi Profeţii, instituţia şi harisma, arată relaţia organică dintre cele două etape testamentare şi împlinirea Vechiului Testament în Noul Testament prin Persoana Mântuitorului Iisus Hristos. Hristos este centrul istoriei şi "din veşnicie El este temeiul existenţei universale" (N.M. Dinu). Fără Fiul lui Dumnezeu întrupat, lumea se mişcă în gol, în nonsens, în absurd. "Prezenţa Logosului în lumina veşnică a dumnezeirii Sale face ca semnificaţia lumii să apară în toată claritatea ei", spunea Hans Urs von Balthasar. Vechiul Testament a stat în aşteptarea Luminii Învierii lui Hristos, iar etapa actuală a existenţei stă în aşteptarea Luminii Parusiei, ambele date în arvuna Luminii Schimbării la Faţă, în una şi aceeaşi Lumină pe care Liturghia ortodoxă o împărtăşeşte ca dintr-un Tabor liturgic şi mărturisită bimilenar de experienţa creştină: "Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc; am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi."