Lumină plânsă

Icoanele au intrarea prin cer. Nu poți ajunge direct de pe pământ în ele. Dar imediat ce-ai ajuns, începi să înțelegi. Că sunt de mii de ori mai mari decât peretele pe care stau. Și decât casa în care se găsește peretele. Și decât așezarea în care se află casa. Și decât țara în care se află așezarea. Și decât lumea în care se află țara.

Nu le poți da niciodată de margini, deși, când le priveai dinafară, credeai că sunt strâmte și că-i strâng pe cei dinăuntru. Te și mirai unde încap aripile îngerilor și tăcerea atât de adâncă a sfinților.

Și acum, oho, acum, când ești sfântul chiar tu, întinzi mâinile până când linia orizontului devine una dintre liniile din palmele tale. 

Mergi mai departe, dar icoana în care te-ai mutat n-are margini. E fără sfârșit. Începe de peste tot și se termină niciunde. Și scoți o mână afară, spre lumea de unde ai plecat, pe care o iei înăuntru cu tine. Și ea încape toată în icoană. Și încă mai rămâne loc destul. Pentru încă o mie de lumi. Și tu pășești pe linia orizontului din palma ta, care e totuna cu linia dragostei, și semeni lumină din ochii tăi în ochii oamenilor ce privesc dinafară spre icoana în care ești tu, crezând că te strânge și că tu plângi de durere. Plângi, într-adevăr, dar de bucurie, și-o faci cu ochii lor, nu ai tăi, și plângi cu lumină, și vezi că lumina plânsă e bună, și privești de jur împrejur, și vezi c-ar mai fi loc de alte o mie de lumi înă­un­tru. Și tot așa, mereu, până la sfârșitul timpului. Nu cel din icoană. Fiindcă aici nu există timp, doar lumină. Pe care o culeg sfinții întruna din ochii tot mai plânși ai oamenilor.