Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Luna lui cuptor
Aveam trei cuptoare acasă, cel de pâine, care se afla afară în curte, cel de la sobă și cuptorul de la aragaz. Trebuia să fie a unuia dintre ele luna din calendar. Dar a cui?
M-am gândit la cuptorul de la sobă, mai întâi. Însă, cum îl foloseam numai iarna, iar luna cu pricina cădea la mijlocul verii, am zis că nu poate fi a lui.
Poate că a cuptorului de la aragaz, mi-am spus, dar, într-un an, s-a întâmplat să nu vină deloc în sat mașina cu butelii, așa că nu putea să fie a acestuia. Dacă era, nu se mai lua mama la întrecere cu arșița de afară, aprinzând toată vara focul pe vatră. Vara cea mare din prag nu ținea de foame, spre deosebire de vara mică dinăuntru, pe care ne-o turna mama seara în farfurii și-o hăpăiam la lumina primelor stele cu lingura. Luna venea și ea câteodată și sorbea din farfurie. O lăsam, căci ne lăsa și ea să ne învelim cu razele ei în nopțile când se întâmpla să dormim pe câmp.
Mai rămânea doar cuptorul de pâine pe listă. A lui, numai a lui putea să fie luna ce stătea ca inima în om în pieptul verii. Și bătea la fel ca ea. Dacă-ți lipeai tâmpla de scoarța unui copac, o auzeai. Și mai clar o auzeai dacă-ți lipeai urechea de pământ și ascultai. Cu toate că-ți nimerea uneori în auz gânguritul vreunei fântâni. Fiindcă, trebuie să știți, fântânile seamănă mult de tot cu oamenii, adică sunt mai întâi copii, după care cresc mari, când nu le mai auzi gângurind, ci vorbind cu vorbe de-ale lor fântânești! Vorbe limpezi, cum ar veni, pline de miez și înțeles!
Cel mai bine ar fi fost să-ți lipești urechea de cer! Dar cine ajungea până acolo?!
Păi, dacă era a cuptorului din curte, luna despre care vorbesc trebuia să aibă gust de cornulețe și de plăcintă. Și avea, căci mama se lua la întrecere cu iezii tușii Lisandra, care stătea în casa din fața noastră, și umplea tava cu cornulețe mai mari decât ale lor, făcute însă din cocă și umplute cu magiun de prune. Ne umflam burțile cu împunsături moi de ied, care erau cele mai gustoase bunătăți de pe lume.
Dacă mă gândesc că în ea se coceau pepenii, cred că luna lui cuptor era a lor. D-aia și era atât de fierbinte. Cam la fel cum era cuptorul în care vâra mama cornulețele și pâinea. Doar că pepenii aveau miezul rece când îi scoteai din cuptor. D-aia nici nu se lua mama la întrecere cu ei. Și nu ne luam nici noi. Doar îi mâncam. Fără să ne folosim de lingură!