Magia „Festivalului morților” și cea din Sâmbăta Moșilor

Păstrarea amintirii înaintașilor este definitorie fiecărei ge­nerații. În pofida re­voluției identitare care presupune eliberarea de orice limitare, inclusiv de factură ancestrală sau genealogică, postmodernul nu poate rupe definitiv legătura cu înaintașii.

Paradoxal, demitizarea preferată în receptarea expresiilor culturale tradiționale nu elimină magicul, așa cum stau lucrurile de Halloween, o sărbătoare străveche de proveniență celtică, cu succesive influențe și asimilări romane și creștine. Convertirea superficială de către creștinismul apusean medieval în Sărbătoarea Tuturor Sfinților urmată de cea a sufletelor (din 1 și 2 noiem­brie) se remarcă în noaptea premergătoare celebrării celor pentru care sfârșitul pământesc este mutare de la moarte la viață (cf. Ioan 5, 24) petrecută ca un „Festival al morților”. Teroarea și frica sunt provocate de întoarcerea pe pământ a spiritelor morților. Pre­zen­ța fantomelor este semnalată de vestimentația macabră a colindătorilor și de obsesia pentru simboluri ale dominației morții, ca sângele și focul. Magia constă în desființarea graniței dintre lumea văzută și cea de dincolo, prima fiind invadată și bântuită de cei morți. Generalizarea acestui „sinistru și periculos curent ocultist” (în esență anticreștină, după critica Vaticanului) s-a realizat pe filieră comercială, în mai toate piețele libere, Crăciunul fiind singura sărbătoare care devansează marketingul de Halloween.

Dincolo de învecinarea de sezon, irelevantă în emisfera sudică, unde nu este toamnă, este evidentă asemănarea de obiectiv cu pomenirea morților rânduită de Biserica Ortodoxă pentru una din sâmbetele dintre 26 octombrie și 8 noiembrie. (Moșii de toamnă sunt replica, premergătoare Postului Nașterii Domnului, a Mo­și­lor de iarnă, din sâmbăta dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne.) Diferă radical modul de exprimare a legăturii cu cei răposați.

Parastasul este slujba de mijlocire pentru cei trecuți la cele veșnice. Delimitarea dintre lumea văzută și cea nevăzută nu este suspendată magic, prin invocarea sufletelor celor morți, ci liturgic, prin rugăciunea „pentru pomenirea și iertarea păcatelor tuturor celor din veac adormiți întru dreapta credință: ale stră­moșilor, ale moșilor, ale părinți­lor, ale maicilor, ale fraților, ale surorilor, ale fiilor și fiicelor, ale celor dintr-o rudenie și ale celor dintr-o seminție cu noi și ale tuturor celor care au adormit întru nădejdea învierii și a vieții veș­nice”, întregită de milostenie. Memoria celor răposați este unită cu rugăciunea în nădejdea mântuirii, împlinită de comuniunea mistică între membrii comu­nității liturgice, atât vii, cât și adormiți, și a tuturor cu Dumnezeu Cel viu.

Această tainică lucrare de mijlocire comună este, adesea, magic asumată. Preferința irațio­nală pentru ocultism nu se manifestă prin practici terifiante, ci este transpusă bigot în feti­și­zarea pomelnicului. Rugăciunile care alcătuiesc Parastasul și, în cele din urmă, Liturghia, care dă sens pomenirii morților, sunt marginalizate de citirea cu voce tare și auzirea numelor de pe pomelnic.

Cel mai la îndemână este clasarea negativă a acestei mutații, reducând pretenția celor în cauză la o situare trufașă în biserică. Însă amploarea fenomenului denotă hibe nu atât singulare, cât mai ales comunitare. Să fie vorba despre faptul că, dacă principalele rugăciuni ale Liturghiei nu mai sunt auzite de întreg poporul, deoarece valoarea lor tainică a fost deturnată de la conținut la tehnica de citire (în gând sau în șoaptă), participanții la slujbă găsesc în lectura pomelnicului în auzul tuturor un substitut a ceea ce clerul nu mai împărtă­șește: cuvintele „slujbei cuvântătoare”?! În același timp, comuniunea dintre cei vii și cei ador­miți, pregătită la Proscomidie prin dispunerea în jurul Sfântului Agneț a miridelor scoase la pomenirea celor vii și adormiți, este confirmată prin pomenirea acestora la finalul marii rugăciuni euharistice din centrul Liturghiei și prin cufundarea părticelelor în Sfântul Sânge. Însă, fără îm­părtășirea de Sfintele Taine, centrul de greutate al tainei mântuirii lucrată unitar în același potir pentru cei vii și cei morți a fost transferat de la comuniunea euharistică la cuvinte și gesturi subsidiare…