Mai avem nevoie de minuni?

Auzim adeseori în cadrul Sfintei Liturghii citindu-se diferite pericope evanghelice în care Mântuitorul nostru Iisus Hristos săvârşeşte nenumărate minuni. Gândindu-ne la acestea, ajungem să ne rugăm câteodată, când suntem în impas, să facă Dumnezeu şi cu noi minuni. Sau, de ce nu, chiar îl înfruntăm câteodată pe Dumnezeu provocându-L să facă o minune pentru a crede, punându-ne în locul fariseilor care îi cereau lui Hristos să coboare de pe cruce ca să creadă şi ei în El. Plecând de la aceste premise, ne întrebăm: mai este necesar să ni se întâmple minuni?

Fiecare împrejurare în care Mântuitorul Hristos săvârşeşte vreo minune este însoţită şi de alte cuvinte, evenimente sau reacţii din care avem foarte multe de învăţat. Fiecare detaliu ne poate aduce argumente solide ce se pot aşeza la baza mântuirii noastre. Ei bine, toate aceste minuni s-au săvârşit tocmai cu acest scop, pentru a fi de folos duhovnicesc pentru toate generaţiile până la sfârşitul lumii, iar minunea cea mai mare este că toate aceste evenimente relatate de Evanghelişti şi de Apostoli poartă cu ele tâlcuiri de o actualitate covârşitoare. Mântuitorul nu a săvârşit nici o minune de dragul de a se lăuda cu puterile Lui, ci toate au avut un scop precis: mântuirea celor prezenţi. Poate doar minunea din Cana Galileii are o altă tâlcuire, dar ştim cu toţii că aceasta a fost săvârşită la insistenţele Maicii Sale şi din dragoste faţă de miri.

Faptul că minunile Mântuitorului Hristos au fost săvârşite cu un scop anume reiese şi din spusele Sfântului Ioan Gură de Aur: "Dacă ar fi făcut minuni din pruncie, n-ar mai fi fost socotit om. Pentru acelaşi motiv nici templul trupului Său n-a fost plăsmuit necondiţionat de nimic, ci au loc zămislirea, purtarea în pântece nouă luni, durerile naşterii, naşterea, hrănirea cu lapte, tăcere în tot timpul copilăriei, aşteptarea vârstei cuvenite bărbaţilor, pentru ca prin toate să fie primită taina întrupării. Atunci, ar întreba cineva, pentru ce s-au făcut la naşterea Sa minunile care s-au făcut? S-au făcut pentru Mama Lui, pentru Iosif, pentru Simeon, care avea să plece de pe lumea asta, pentru păstori, pentru magi, pentru iudei. Că dacă iudeii ar fi privit cu multă luare-aminte la cele petrecute, ar fi cules mare folos din ele pentru cele viitoare".

Pe lângă exemplul suprem al Mântuitorului Hristos, avem şi exemplele sfinţilor care, la rândul lor, au săvârşit minuni, dar tot în acest scop. Iată ce spune Sfântul Grigorie de Nyssa despre Sfântul Prooroc Moise: "Facerea de minuni nu o foloseşte (Moise - n.n.) în scopul uimirii celor de faţă, ci are în vedere folosul celor care se mântuiesc. Căci prin înseşi minunile virtuţii se zdrobeşte vrăjmaşul şi se înmulţesc cei ce cred (cei de un neam)". Şi tot Sfântul Grigorie ne spune clar că "scopul prim şi cel mai deobşte al minunilor în parte e acela de a ne fi pildă spre purtarea noastră. Astfel ne va fi cu putinţă să vedem acest înţeles în toate minunile în parte".

Poate că vă veţi întreba de ce nu se mai săvârşesc şi astăzi minuni de felul celor care se petreceau altădată? Răspunsul este: pentru că nu avem nevoie. Credinţa noastră ţine loc de minuni, iar acest răspuns ni-l împărtăşeşte şi Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilii la Matei, unde spune că "noi n-avem nevoie de înfăţişare văzută, deoarece credinţa noastră ţine loc de minuni. Că nu au nevoie de minuni credincioşii, ci necredincioşii".

De aceea când avem nevoie de o minune în viaţa noastră, când credem că numai Dumnezeu ne mai poate ajuta, e de ajuns să credem, iar dacă Hristos a spus că e necesar să avem credinţă cât un grăunte de muştar pentru a putea face orice, înseamnă că minunea de care avem nevoie este credinţa noastră neîndoielnică.

Din păcate, însă, nu puţini sunt cei care se alătură fariseilor care îi cereau lui Hristos să coboare de pe cruce ca să creadă şi ei în El, şi deseori cer minuni pentru a crede, minuni cerute din dorinţa de a uimi sau a experimenta. Acestora le răspunde Fericitul Augustin în Mărturisirile sale, unde spune că "Dumnezeu este ispitit când sunt cerute semne şi minuni, nu spre a dobândi vreo sănătate a cuiva, ci sunt dorite numai din dorinţa de a experimenta".

Bineînţeles, această ispită poate apărea şi în viaţa celor înaintaţi în virtuţi. În aceeaşi operă, Fericitul Augustin chiar se miră: "Cu câte uneltiri ale sugestiilor nu lucrează vrăjmaşul, spune el, ca să cer vreodată de la Tine vreun semn, de la Tine, Doamne, Dumnezeul meu, Căruia îi datorez umilul şi simplul serviciu de rob!"

Aşadar, nu avem nevoie de minuni în viaţa noastră pentru a ne mântui. Credinţa ţine loc de minuni şi chiar face câteodată să se întâmple minuni fără să ne dăm seama. Origen susţinea acest lucru spunând că "(...) mereu se deschid ochii celor orbi duhovniceşte şi urechile oamenilor surzi faţă de virtute (...), mulţi din cei care şchiopătau altădată, ceea ce Scriptura numeşte "omul dinlăuntru", cum s-au vindecat prin învăţătură, "sărind", nu în sens propriu, ci "ca cerbul"; animalul de care se feresc şerpii, fiind imunizat împotriva oricărui venin al viperelor. Da, aceşti şchiopi vindecaţi primesc de la Iisus puterea de a putea călca în drumul lor, altădată clătinat, "peste şerpii şi peste scorpiile" păcatului, cu un cuvânt "peste toată puterea vrăjmaşului", fără să păţească nici un rău, căci şi ei au fost imunizaţi contra oricărui rău şi venin diavolesc".

Acestea sunt adevărate minuni, când oameni, orbi duhovniceşte cum îi numeşte Origen, se vindecă şi chiar se înduhovnicesc. Deci, mai de folos ne este viaţa virtuoasă decât darul facerii de minuni, iar acest lucru îl susţin mai mulţi Sfinţi Părinţi. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: "… Dacă vrei să faci chiar minuni, scapă-te de păcate şi ai reuşit totul! Păcatul este mare demon! Dacă scoţi din tine păcatul, ai săvârşit o minune mai mare decât cei care au pus pe fugă nenumăraţi demoni. As-cultă ce spune Pavel! Pavel pune virtutea mai presus de minuni. Râvniţi, spune el, darurile cele mai bune. Şi vă arăt o cale cu mult mai înaltă. Şi voind să le arate această cale, nu le-a vorbit de învierea de morţi, nici de curăţirea leproşilor şi nici de alte minuni ca acestea, ci în locul tuturor a pus dragostea. Ascultă-L şi pe Hristos că spune: Nu vă bucuraţi că demonii vi se pleacă, ci că numele vostru s-a scris în ceruri. Şi înainte de aceasta, iarăşi: Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Nu cu numele Tău am proorocit şi am scos demonii şi am făcut multe minuni? Şi atunci le voi mărturisi: Nu vă ştiu pe voi! Iar înainte de răstignire, chemând pe ucenicii Săi, le-a spus: întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, nu dacă veţi scoate demoni, ci dacă veţi avea dragoste între voi; şi iarăşi: întru aceasta vor cunoaşte că Tu M-ai trimis, nu dacă vor învia morţi, ci dacă sunt una. Adeseori minunile au fost de folos altora, dar au rănit în suflet pe cel care le-a săvârşit, pentru că l-au îngâmfat, l-au făcut să umble după slava deşartă sau l-au rănit în alt chip. O rană ca aceasta n-o suferă cel virtuos, cel care face fapte bune; faptele bune sunt de folos şi lui şi altora mulţi".

De aceste minuni avem nevoie în viaţa noastră, minuni pe care le putem face noi înşine cu noi, ferindu-ne de păcat şi îmbrăţişând virtutea. Chiar dacă îndurăm suferinţe, totuşi nu avem nevoie de o scăldătoare precum cea de la Vitezda. Avem spitale şi medici prin mâinile cărora lucrează Dumnezeu. Avem biserici unde ne putem vindeca de rănile sufleteşti, dar şi trupeşti. Avem tot ce ne trebuie, credinţa ne lipseşte.

Cât priveşte minunile, să medităm la ceea ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: "Să nu ne socotim mai mici pentru că nu facem minuni. N-am avea nici un câştig de-am face minuni, după cum nu pierdem nimic de nu facem, dacă ducem o viaţă virtuoasă. Dacă facem minuni, noi suntem datornicii lui Dumnezeu; dacă, însă, ducem o viaţă virtuoasă, plină de fapte bune, atunci Dumnezeu ne este datornic".