Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Măicuţa cea de poveste

Măicuţa cea de poveste

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Grigore Ilisei - 27 Sep, 2012

Lumina chemării călăuzeşte drumul vieţii fericiţilor întru Domnul. E cazul celor dăruiţi cu noroc ceresc. Dar ca să biruieşti şi să ieşi în rariştea poienii cu smalţ de rai trebuie să fii osârdios, să te lupţi din toate puterile spre a împlini vocaţia şi zicerea cea vestitoare a Proniei. De se logodesc şi apoi se împreună într-o legătură de nedezlegat aceste două realităţi se suie în acel pisc al visării, al doririi şi lucrării împlinitoare. Aşa s-au petrecut lucrurile cu o făptură ieşită din plămada unei familii modeste din lumea satului, din Goruni, comuna Tomeşti, judeţul Iaşi, Margareta, monahia Irina de mai apoi, a opta odraslă a Anei şi a lui Gheorghe Pântescu, cei care aduseseră pe lume nouă copii.

Margareta a rămas devreme orfană de tată. Şi-a pierdut şi un frate în război, la Cotu Donului, aşa că de mică a simţit greutăţile vieţii şi şi-a asumat răspunderi nu uşoare la acea frăgezime a existenţei în bătălia pentru supravieţuire în acei cumpliţi ani postbelici. Sălăşluia parcă în făptura ei încă firavă forţa gorunilor la umbra cărora crescuse. Cu această capacitate a frângerii opreliştilor a izbutit să răzbească şi a trecut cu vitejie vămi peste vămi. Încă de pe atunci gândul său săgeta spre tărâmul de lamură al credinţei. Poftirea vieţii călugăreşti, ce-o colinda adesea, a devenit irezistibilă şi în 1957 a luat drumul voievodalei chinovii a Moldoviţei. Era însă timp viforos şi neprielnic unei asemenea alegeri. A urmat primele clase ale Seminarului Monahal de la Agapia şi a trăit drama închiderii acestuia de către regimul ateu. A trecut la scurt timp prin urgia izgonirii din rai. S-a numărat printre numeroasele victime ale Decretului 410 din 1959 şi a fost îndepărtată în 1960 din obştea Mănăstirii Moldoviţa, unde era rasoforă. Nu s-a desprins însă de lumea bisericii. S-a întors la Iaşi şi a slujit între 1960 şi 1972 ca pălimăriţă şi casieră la Golia, unde domnea încă duhul vechi mănăstiresc. În 1972, într-un moment favorabil, a avut bucuria revenirii în mănăstirea de metanie, la Moldoviţa. În 28 iulie 1980 a primit botezul monahismului. Ieşise, după ce învinsese atâtea cumpene, în înaltul la care râvnise cu ardoare. La Moldoviţa, această Vitorie Lipan a seminţiei călugăreşti, maica Irina, propovăduia cu har oamenilor veniţi din toată cuprinderea planetară splendoarea acestui juvaer al Ortodoxiei româneşti, neuitând niciodată să amintească că-i parte a unei neasemuite salbe ce împodobeşte pământurile de la Carpaţi şi Dunăre.

Schimbarea din 1989 i-a hărăzit o misiune de mare însemnătate şi monahia cea dârză s-a dovedit a fi la înălţimea exigenţelor acesteia. A fost desemnată în 1991 stareţa Voroneţului, ctitoria ştefaniană, care după 206 ani de la desfiinţarea de către austrieci era iar mănăstire. Reînnodarea firului brutal rupt peste două veacuri n-a fost defel uşoară. Dimpotrivă. Obstacolele pe care le-au întâmpinat maicile au fost multe şi nu simple. Sosirea monahiilor tulburase rosturi deja rostuite, atinsese interese şi reacţiile au fost chiar ostile uneori în acel început. Acestor neprietenii li se adăugau nevoile cele multe şi fireşti după atâta amar de pustiire. Totul se cerea reîntemeiat şi rezidit. Era, de asemenea, trebuinţă de acareturi noi. Pictura interioară impunea grabnice lucrări de restaurare. Ca să se întâmple acestea era nevoie de energie şi tărie de luptător neînfricat. Astfel de calităţi se întrupau fericit în măicuţa Irina, cum o dezmierdau mai tinerele vieţuitoare din mica obşte a Voroneţului, Elena, Gabriela şi celelalte, pentru că o percepeau nu doar ca stareţă, ci şi mama lor. Aşa, împreună, au redat Voroneţului slava de odinioară, temeinicindu-i rânduială de chinovie a vechimii şi sporindu-i odoarele. Maicile de la Voroneţ au fost, de bună seamă, însufleţite de pilda ctitorului, a lui Ştefan cel Sfânt, care a ridicat într-un timp scurt, ca într-o poveste, ctitoria. S-au raportat, totodată, mereu la nevoinţa şi înţelepciunea Sfântului Daniil Sihastru şi s-au adăpat din izvorul cel roditor al mitropolitului Grigorie Roşca, care le blagosloveşte zilnic de pe peretele de miazăzi când intră in biserică. Şi aşa Voroneţul a reînviat în două decenii cu duhul însemnat în zidirea cea de piatră de marele ctitor. E rodul ostenelilor fără de preget ale acestui pâlc de călugăriţe, care au în fruntea lor un voievod, pe Măicuţa Meritului, cum glăsuieşte în chip potrivit decoraţia primită în 2002, în 24 noiembrie, la 70 de ani de viaţă vrednică, din partea preşedintelui Ion Iliescu.

La cei 80 de ani, ce-i rotunjeşte în 28 septembrie 2012, stavrofora Irina Pântescu este Măicuţa de poveste a Meritului.

 

Citeşte mai multe despre:   stavrofora Irina Pântescu