Mâlul cărților

Cartea este pe moarte. Și de data aceasta nu este un simplu zvon, o bârfă de la colțul pieței. Cititul de pe hârtie va deveni o frumoasă piesă de muzeu, reflectată în multe ecrane, un pas al istoriei deja prăfuit, o activitate vetustă. Da, vom citi în continuare, dar nu vom mai tăia copaci pentru asta. Pădurile vor cânta nestingherite, în timp ce noi vom butona ecranați și fericiți. Merită, oare, cărțile acest sfârșit? Și-au spus ele ultimul cuvânt?

Cu siguranță. Atunci când tipografiile au scos prima pagină, ea avea un conținut. Fie că vorbim de edițiile cărților religioase sau ale marilor titluri ale culturii antice, acele volume - frumos legate atunci în pielea pe care se scriseseră manuscrisele timp de veacuri întregi - aveau ceva de transmis, ceva rupt din însăși viața nemuritoare a Împărăției cerurilor. Dar acum, când ani buni citești atât de puține cărți noi care îți stimulează gândirea, care-ți trezesc noi orizonturi, care te fac să respiri cu plăcere aerul acestei vieți, când tot ce citești pare atât de disipat, de incolor, inodor, insipid în com­pa­­rație cu ceea ce scriau Pă­rinții și marii autori antici sau chiar cei din perioada Renașterii italiene sau franceze, atunci autodafe¹-ul cărților moderne pare departe de a fi o necuviință, e aproape o purificare.

Mulți bibliofili predică - este drept, cu jumătate de gură! - apocalipsa minților omenești. În lipsa cititului volumelor în format fizic, ce ne va rămâne în minte? Unde vor dispărea acele preafrumoase biblioteci care înlănțuiau la milimetru cărțile cu coperți roase sau proaspăt înlocuite, cuvintele prefigurate în stranii formate pe foi veline sau deja mâncate de rugina vremurilor? Cine ne va mai da ­înapoi mirosul de mucegai al scrierilor din veacuri trecute? Cine ne va mai așeza înaintea ochilor o ediție care a supraviețuit miraculos incendiilor, cutremurelor, nevricalelor celor care au deținut-o înainte? La toate aceste întrebări se răspunde cu o dărâmătoare icnire modernă: peste o sută de ani, ce cărți lansate acum nu-și vor pierde prospețimea?

Și adevărul este că această pros­pețime nu se mai simte. Desi­gur, sunt multe idei noi, unele de anvergură mai mică, altele care vor face carieră zeci de ani de acum înainte până să se stingă în cupa preaplină a uitării. Dar plictisul le înghite încet pe toate. Când îi deschizi pe Plutarh sau Platon, pe Gracian sau Pascal, pe Seneca sau Epictet, când te afunzi în scrie­rile Sfinților Maxim Mărturisito­rul, Grigorie Palama, Grigorie de ­Nyssa sau Macarie Egipteanul și mulți, mulți alții, îți dai seama că, în materie de sfințenie și înțelep­ciune, n-am clintit mai nimic de câteva sute de ani încoace.

Am umplut bibliotecile, am inun­dat bibliografiile, am aruncat torenți de maculatură în văzduh, am susținut toate conferințele și extraordinarele descoperiri ale științei moderne, ne grăbim către noi vârfuri, ne luăm setea din alte adâncuri - dar suntem măcar cu un fir de păr mai înțelepți sau avem aceeași sete a sfințeniei precum autorii menționați anterior sau chiar și oamenii simpli din vremea lor? Cantitativ, batem orice epocă, calitativ, suntem mai storși ca niciodată, mai evacuați de noi înșine din scena istoriei decât de oricine altcineva.

Să zicem că nu ne preocupă „idealul” înțeleptului antic. Putem să-l ignorăm, este adevărat. Dar sfințenia nu o putem ignora. Și dacă în lipsa înțelepților se alege praful de cultură, în lipsa sfinților se alege praful de întreaga lume, de tot universul. Rațiunea de a fi a lumii devine depășită. Pentru că universul are nevoie de sfin­țenie pentru a exista, nu de cultură. Mai întâi sfințenia, apoi cultura...

Din cărțile vechi nu va pieri nimic atât timp cât vor fi sfinți și înțelepți în această lume. Dar, de asemenea, multe vor pieri din realitatea actuală dacă mai avem suficientă sfințenie și înțelep­ciune. Pentru că nu mai avem discernământ: nici în distrugere, dar nici în creație. Și dacă vrem ca o carte să fie un ferment, un pământ roditor pentru genera­țiile următoare, atunci să dăm la o parte noroiul cu care am ajuns să le umplem. Prea multe mustesc de necredință, de desfrânare, de lăcomie, de iubire de bani. Și atunci ne înecăm în mâl citindu-le, nu ne curățim de multele noastre patimi.

Iar când asta se petrece, să ne întoarcem la cei vechi. La Părinți, la înțelepții lumii antice și renascentiste, la ceea ce nu piere și nu se uită. La cărțile ce erau cândva pergamente, care au ajuns volume tipărite și care, chiar de vor ajunge litere pe ecrane, nu-și vor pierde prospețimea. Pentru că prospe­țimea lor are un aer de veșnicie, nu un miros stătut de mâl.

Note:

1. Ardere pe rug (n.a.).