Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Mama
- Uite, mi-a apărut o carte nouă, ziceam.
Mama lua cartea și-o strângea la piept. Stătea așa cu ea minute în șir, timp în care ochii i se umpleau de lacrimi.
Parcă ținea în brațe un copil. Doar că nu putea să stea de vorbă cu el. Ar fi stat. Asta era dorința ei cea mai mare. Și era și dorința mea. Însă mama nu învățase să citească. Nu apucase să meargă decât trei zile la școală și începuse războiul. A fost mai cu seamă împotriva mea războiul acela, pentru că eu m-am gândit tot timpul la mama și mă gândesc și acum ca la cel mai important cititor al meu. N-a existat carte pe care să n-o scriu cu gândul la ea. O să-i placă? O să înțeleagă ce-am vrut să spun?
Mama ținea în podul palmei însuși sufletul meu. De aceea și strângea cu atâta bucurie cartea la piept, spunându-mi printre lacrimi: Îmi place! Cum poți să crezi că nu-mi place?!
Odată, într-o primăvară de demult, i-am citit mamei câteva poezii.
Mi s-a părut că prunul din fața casei se lipise de geam, ca să poată trage cu urechea. Nu-mi venea să cred că înțelege ce citesc, fiindcă nu putea să însemne decât asta faptul că înflorise.
Și înflorise și mama. Ceea ce dovedea că înțelese și ea.
- Cum ți s-au părut, mamă?, am întrebat-o la urmă.
Frumoase!, mi-a răspuns ea fără să stea pe gânduri.
Să știi că nu sunt scrise de mine.
- Nu?
- Nu!
- Tot frumoase rămân.
- Cum așa? Ce-ai găsit atât de frumos la ele?
- Faptul că le-ai citit tu!
Cum de nu-mi trecuse prin minte? Vocea mea era poezia care îi plăcuse mamei cel mai mult!
Nu știu dacă și prunului. Mai degrabă cred că el înflorise de dragul înfloririi mamei!