Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Mama

Mama

Un articol de: Ștefan Mitroi - 10 Martie 2017

Împărțeam lumina lămpii pe din două.

Jumătate pentru mine, care citeam în pat, sub ochii curioși ai icoanei de pe ­perete.

Jumătate pentru mama, care terminase cu tata și cu mine, iar acum îi venise și ei rândul la spălat. Cum pe ea n-avea cine, se spăla ­întotdeauna singură. Iar la urmă de tot, spăla rufele, pe care le întindea mai întâi afară pe sârmă, ca să le prindă gerul, apoi le aducea înăuntru, ca să le pună la zvântat pe sobă.

Cămașa tatei era atât de înghețată, încât stătea singură în picioare, cu toate că n-avea decât mâini. Mâneci, mai precis. Și era plină de petice. Mă miram cum de putuse mama să treacă acul cu ață prin gheața din care era croită!

Pantalonii mei de școală stăteau și ei în picioare, gata parcă să plece de acasă, deși era sâmbătă seara și ne aflam și în vacanță.

Dintre toate sloiurile de gheață de pe sobă, basmalele mamei miroseau cel mai frumos. A busuioc și a izmă. Credeai c-a venit primăvara când începeau rufele puse la uscat să se dezmorțească.

Mirosul ciorapilor tatei, ce n-o lua niciodată înaintea mirosului basmalelor mamei, cum n-o lua vara înaintea primăverii, era de drum lung și de miriște.

Cămașa tatei mirosea a cealaltă cămașă a lui, căci două avea de toate.

Când se pornea vântul, de ziceai c-o să ne ia cu casă cu tot pe sus, mă trăgeam lângă mirosul acesta și-mi trecea frica.

Cea mai mare frică era atunci când o vedeam pe mama venind cu părul alb de afară. Credeam c-a îmbătrânit, iar cămașa tatei nu putea să mă apere de această frică.

Însă mama își scutura capul de câteva ori și părul i se făcea negru la loc.

E de la ger, zicea apoi.

Adică bătrânețea? voiam s-o întreb. Dar mi-aduceam aminte de unchiul Costică din Puțintei, care zisese odată, râzând, că bătrânețea vine de la trecerea omului prin timp.

De ce râsese el, nu știu, că nu era nimic de râs!

Dar îmi plăcea să-mi aduc aminte, întrucât nu era vorba de mama în ce zisese. Ea trecuse numai prin ger, prin timp nu începuse încă să treacă.


Fiindcă mă împotriveam eu. Tata, mai puțin. Și mă împotriveam pentru că îmi doream ca mama să nu ­îmbătrânească niciodată!

Fragment din romanul Somnul de pe patul puștii, în curs de pregătire.