Mănăstirea Pogleț, 25 de ani de rodire și bucurie

În Țara Moldovei de Jos, aflată sub grija pastorală a vrednicilor arhiepiscopi de Roman, își desfășoară lucrarea misionară și contemplativă mai multe mănăstiri și schituri, care ajută mult la întărirea credinței în popor, la sporirea rugăciunii și la legătura oamenilor cu Cerul. Una dintre aceste nestemate duhovnicești este Mănăstirea Pogleț, aflată în satul cu același nume din comuna Corbasca, județul Bacău.

Anul acesta, s-au împlinit 25 de ani de când s-a reluat firul rugăciunii de zi și de noapte în venerabila biserică de lemn a mănăstirii, ce este ca o împărăteasă care domnește peste toate pădurile din împrejurimi. O împărăteasă dăruitoare, care oferă creștinilor care îi calcă pragul bucurie, liniștire, pace și bunăvoire. Și aceasta de 270 de ani, de când boierul Constantin Balș ridica biserica în jurul căreia sunt și astăzi înmormântați schimonahi ruși, greci și români, iubitori de rugăciune și de osteneală. Dar satul Pogleț, cu vechea denumire de Sucmezeu, este și mai vechi, având 404 ani de la prima atestare documentară, atunci când Radu Mihnea Voievod, ctitorul Mănăstirii Radu Vodă din București, dăruia în anul 1617 lui Nabadaiaco, vornicul Țării de Jos a Moldovei, satul Sucmezeu, împreună cu mai multe terenuri de pădure și fâneață.

Anii au trecut, până când mănăstirea a fost închinată Mitropoliei de la Iași în anul 1804, cu scopul precis de a susține cu alimente și venituri nou înființatul seminar de la Socola. Timp de 60 de ani viețuitorii Mănăstirii Pogleț au ajutat la susținerea financiară a seminarului și a viitorilor preoți ai Moldovei. Dar în anul 1863 pământurile mănăstirii au fost confiscate de stat, iar lăcașul monahal a fost desființat, devenind biserică de parohie și păstrând vechiul hram, Buna Vestire.

Însă după 133 de ani, s-au auzit din nou toaca și clopotul la miezul nopții, chemând la rugăciune. Primii ani de după 1990 au însemnat o înnoire impresionantă a vieții monahale din România. Tineri și tinere cu multă râvnă și entuziasm, însuflețiți de predicile înflăcărate ale duhovnicilor din mănăstiri, lăsau viața promițătoare, dar totuși trecătoare, și se înrolau în armata de geniu a Bisericii, așa cum o numea Patriarhul Justinian, adică în viața călugărească. În foarte multe părți se punea problema reînființării mănăstirilor vechi, dar și ridicarea a unele noi. De exemplu, în Arhiepiscopia Iașilor, în acei ani, aproape în fiecare zi sosea câte o cerere scrisă pentru construirea a câte unui schit sau a unei mănăstiri.

În județul Bacău, văduvit aproape în totalitate de mănăstiri în perioada comunistă, se simțea nevoia unei împrospătări duhovnicești. Patru părinți au ajutat cel mai mult la aceasta: arhimandritul Emilian Panait de la Runc și Ciopani, arhimandritul Isaia Țugurlan de la Bogdana, arhimandritul Epifanie Bulancea de la Măgura și arhimandritul Arsenie Voaideș de la Sfântul Sava și Pogleț. Așadar, reînființarea Mănăstirii Pogleț este legată de persoana vrednicului de pomenire arhimandrit Arsenie Voaideș, trecut în lumea veșniciei la începutul anului 2018. Acesta era stareț și nou ctitor al Mănăstirii Sfântul Sava de la Berzunți, aducând Mântuitorului mulțime de pești, adică foarte multe suflete de creștini însetați după cuvântul lui Dumnezeu, după slujbe, după gustarea din cele cerești.

La acest părinte harismatic se îndreptau și multe tinere evlavioase, care mergeau pe jos și câte 10 kilometri până la Mănăstirea Sfântul Sava, de multe ori pe o vreme neprielnică, cântând pe drum și bucurându-se curat de viața în Hristos. Pentru acestea, părintele Arsenie voia să ridice și o mănăstire de maici. Mergând la pururea pomenitul Episcop Eftimie al Romanului, starețul Arsenie a fost îndemnat să refacă vechiul schit de la Pogleț, aflat la 100 de kilometri de Mănăstirea Sfântul Sava, cu destinația de a fi chinovie pentru monahii. În acest sens, bunul Episcop i-a dăruit și o importantă sumă de bani pentru a se apuca de lucru.

Când au ajuns pentru prima oară, au găsit o bijuterie a artei populare moldovenești, respectiv biserica de lemn veche de 250 de ani. Însă aceasta nu era îngrijită și cerea milă. Dușumeaua era stricată, prin acoperiș se putea vedea cerul, vântul șuiera printre bârnele de stejar, gard nu era, și nici alte clădiri în jurul bisericii. În seara zilei de 28 august 1996, la ora 23:00, cele patru surori au intrat pentru prima oară în biserică și au săvârșit Acatistul Bunei Vestiri. La ieșire, luna era mai frumoasă ca oricând și lumina în chip tainic împrejurimile, parcă vestind că această mănăstire va ajunge în scurt timp o lumină pentru întreaga zonă. Timp de doi ani, cele 4 surori au fost cazate în școala satului, restaurată și ea cu această ocazie. În scurt timp a urmat călugăria maicilor, săvârșită la Mănăstirea Sfântul Sava în data de 14 decembrie 1997.

Apoi au început lucrările de construire a caselor monahale și a anexelor gospodărești. Cu timp și fără timp, neobositul stareț Arsenie venea adeseori la Pogleț pentru a contribui la refacerea mănăstirii. Pe iarnă sau pe vară, în ploaie sau zăpadă, părintele făcea tot posibilul și străbătea drumurile greu accesibile și de mai multe ori pe zi, sute de kilometri, venind încărcat cu materiale de construcție, cu alimente și cu celelalte necesare, dar mai ales cu voie bună și cu râvnă misionară. Cele patru maici, la care s-au mai adăugat și celelalte venite pe parcurs, erau conduse încă de atunci de vrednica stareță Luciana Afloarei, cea care și astăzi veghează cu blândețe la buna rânduială și la dăinuirea duhului locului. Slujbele mergeau încontinuu, dimineața de la ora 5:00, seara de la 15:00 și noaptea de la 23:00. Creștinii începeau să descopere noua mănăstire și contribuiau, fiecare după putință, la refacerea ei. Mai ales evlavioșii credincioși din zona de munte a județului Bacău, din jurul orașelor Moinești și Onești, împreună cu unele firme, au dăruit mult în acei ani, și încetul cu încetul s-a ajuns la ceea ce vedem astăzi: o mănăstire cu gospodărie mare, cu frumoase case de oaspeți, cu grădini, livezi și vii și mai ales cu duh de viață.

Într-adevăr, Mănăstirea Pogleț este o oază vie și dătătoare de viață. Anii care au trecut au adus în acel loc oameni deosebiți, care și-au pus amprenta duhovnicească și gospodărească peste ceea
este este și astăzi mănăstioara de lemn din Ținutul Zeletinului. Trei părinți duhovnicești deosebiți a avut mănăstirea: Arhiepiscopul Adrian Hrițcu, care a viețuit în ultima parte a vieții și este înmormântat la Pogleț, arhimandritul Arsenie Voaideș, ctitorul-înnoitor, și ieromonahul Calistrat Ifrim, duhovnicul cu viață sfântă, împodobit cu darul minunilor și al nearătării.

Cine poate spune ce ani au fost aceia, trăiți lângă așa oameni minunați, ajunși ca niște pomi încărcați răsădiți la izvoarele harului? Cu adevărat bucurie, bucurie și iar bucurie, așa cum spunea recent maica stareță Luciana. Oboseala a fost mai mult neoboseală, râvna a fost puternică pentru Biserică, pentru luminarea credincioșilor, pentru milostenie, pentru slujbe, pentru muncă, pentru slujirea celorlalți și pentru primirea închinătorilor.

În acești 25 de ani, Mănăstirea Pogleț a format duhovnicește zeci de tineri și foarte multe familii evlavioase care, acolo, în poiana înconjurată de stejari, de fagi și de căprioare, și-au înnoit viața de credință, învățând să iubească, să ierte și să dăruiască. Mănăstirea Pogleț rămâne o școală a rugăciunii, a ostenelii tăinuite pentru aproapele, a milosteniei și a îngăduinței. Toți cei care am fost îndemnați la viața în Hristos, pe care am văzut-o trăită pe viu în această mănăstire, aducem mulțumire și metanie până la pământ, rugând pe Bunul Părinte Ceresc să-i poarte de grijă în continuare, iar truditoarelor monahii, cele cu inima mare până la cer, să le dăruiască ani mulți și tot așa de frumoși cum au fost și cei 25 de ani de mănăstire împliniți de curând.