„Mănăstirea Prislop a ridicat sfinți în calendar, dar şi monahi în scaune episcopale”

Recenzie a lucrării „Istoria Mănăstirii Prislop”, scrisă de pr. prof. dr. acad. Mircea Păcurariu si publicată la Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului în anul 2006

Sunt oameni care pot sta alături de marii ctitori ai unor mănăstiri și biserici in­trate de mult în istoria lu­mii. Chiar dacă nu sunt la obârșia lor voievozi sau bo­ieri, ei au ceva din noblețea acestora. Așa au fost, prin­tre alții, Vasile Drăguț care a scris atât de frumos de­spre Dobrovăț și despre zeci de mănăstiri și biserici, Ioan Ivan și Scarlat Porcescu de­spre mănăstirea mănăstiri­lor (Neamț), Bartolomeu Anania cu „Cerurile Oltului”, Claudiu Paradais cu Putna, W. Nyssen cu al său „Pă­mânt cântând în imagini” și mulți asemenea lor.

O „zidire” adevărată în pagini complete de cronică face părintele profesor dr. acad. Mircea Păcurariu, arhicunoscutul istoric al Bisericii Ortodoxe Române, în „Istoria Mănăstirii Pris­lop” apărută la Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, Arad 2006, 236 de pagini, ediție tipărită cu sprijinul Parohiei Micalaca Nouă din Episcopia Ara­dului, lucrare ce cuprinde capitolele: I. Istorie și toponimie, II. Începuturile vieții monahale la Prislop. Sfântul Nicodim și Pris­lopul, III. O nouă ctitoră a mănăstirii: domnița Zam­fira, IV. Alte aspecte din is­toria mănăstirii, V. În­cercările veacului al XVIII- lea, VI. Un „cântec de jale” al mănăstirii Prislop, VII. În veacul al XlX-lea: o mănăstire fără călugări, VIII. Școala de la mă­năstire, IX. Arhitectura și pictura bisericii de la Pris­lop, X. Manuscrise și cărți vechi, XI. Icoane pe lemn și pe sticlă, XII. Alte două mănăstiri hunedorene, XIII. Din nou la sânul Ortodoxiei românești, ima­gini și anexe.

Rodul unei preocupări de jumătate de secol

Primind cu bucurie de fost student această carte cu de­dicație de la părintele profe­sor Păcurariu am citit-o și am văzut câtă strădanie acade­mică cuprinde ea. Mai mult, recitind unele pagini, am aflat că preocuparea profeso­rului meu de Istoria Bisericii Ortodoxe Române pentru mănăstirea Prislop este ve­che de 50 de ani. În 1957 sfin­ția sa publica în „Mitropolia Ardealului” câteva pagini în­chinate acestei vechi zidiri a Sfântului Nicodim, marele întemeitor de ctitorii sfinte din veacul al XTV-lea. Și atunci m-am întrebat: De la paginile din urmă cu jumă­tate de veac până la această bogată monografie a trecut atâta timp, dar a rămas aceeași iubire. De ce? Pentru că Mănăstirea Prislop se află în ținutul natal al marelui profesor. Există o legătură tainică între istoria acestei chinovii și drumul din co­pilărie și tinerețe al părin­telui profesor. Este apoi și da­toria unui fiu al zonei să scrie despre locurile respective. Mai ales când ai o mănăstire cu o asemenea istorie, păzită de îngeri buni și de cuviosul Ioan care s-a nevoit într-o peșteră din preajmă ori de călugări ale căror morminte sunt acoperite de flori care nu se vestejesc niciodată.

Prislopul Sfântului Nicodim

Părintele profesor Păcu­rariu amintea că, în pofida penuriei de izvoare docu­mentare, istoria acestei mănăstiri a preocupat nu­meroși oameni de carte. De la ieromonahul Efrem până în vremea noastră, timp de 250 de ani s-a scris și mai apoi s-a publicat câte ceva despre mănăstire. Slujitorii Bisericii asociază numele ei cu cel al sfântului ei ctitor, de la a cărui naștere în Ce­ruri se vor împlini în acest an, la 26 decembrie, 600 de ani, dar foarte puțini știu de legătura ei duhovnicească cu Tismana, de copierea în acest loc a vestitului Tetraevanghel slavon, aflat azi în Muzeul de Artă al României din București sau de Dom­nița Zamfira, fiica lui Moise Vodă Basarab, și ea mare ctitoră a acestei mănăstiri.

Scaun vlădicesc pentru scurt timp ca și Silvașul din vecinătate, Mănăstirea Prislop a ridicat sfinți în ca­lendar, dar și monahi în scaune episcopale. A trecut prin mari încercări în vre­muri grele, a cunoscut slava, dar și sărăcia, călugării or­todocși au fost alungați și în locul lor au fost trimiși alții de la Blaj, de la Episcopia unită cu Roma, prin anul 1749. Situația grea din acea perioadă de furtună o re­găsim și în „Plângerea Sf. Mănăstiri a Silvașului din Eparhia Hațăgului din Pris­lop” al cărei autor este un fiu al mănăstirii, călugărul copist, cronicar și versifica­tor Efrem, ieromonahul.

Împlinirea unei istorii de 600 de ani

Rămasă o vreme pustie, și întărită din nou de ceata monahilor, mănăstirea a dus lumină dincolo de zidu­rile ei, până în satele din jur, de unde veneau către ea, pentru știința cărții, nume­roși tineri din familii mo­deste. Tot în școala mănăs­tirii primeau cunoștințe din Scripturi, Catehism, Tipic și Cântări bisericești viitorii slujitori ai Sfântului Altar, atât pentru mănăstire, cât și pentru satele din jur.

În afară de cărțile și ma­nuscrisele înstrăinate, mă­năstirea păstrează încă vechi cărți liturgice de patri­moniu, icoane pe lemn și sticlă - între ele aflându-se la loc de cinste, Icoana Mai­cii Domnului, despre care is­toricul de artă Vasile Dră­guț consideră că „a fost dă­ruită de domnița Zamfira ctitoriei sale”. Mănăstirea a trăit o perioadă de refacere spirituală după 1948 prin venirea aici, la 25 noiem­brie, a cunoscutului părinte Arsenie Boca, și el hunedorean ca și autorul prezen­tei monografii. Au mai fost și alți călugări renumiți le­gați sufletește de Prislop: Antonie Plămădeală, mitro­politul Transilvaniei, călu­gărit de episcopul Andrei Magieru la 14 septembrie 1949, la hramul mănăstirii, cunoscutul „apostol” al Apu­senilor Dometie Manolache (♰1975), episcopul de astăzi al românilor din Banatul Sârbesc P.S. Daniil Stoenescu, ierom. Nicodim Zaharia (♰1998), protos. Clement Pop, dar și episcopii Aradu­lui Andrei Magieru, Teoctist Arăpașu, Visarion Aștileanu (și vicarul său Gherasim Cucoșel) și Timotei Seviciu în vremea cărora mănăsti­rea și-a recăpătat prestigiul de odinioară.

Istoria de 600 de ani a acestei mănăstiri a găsit la început de mileniu III un ne­obosit cronicar care a aș­ternut pe hârtie, capitol după capitol, taina acestui loc.

Este o carte de istorie, o carte de iubire pentru o mănăstire martiră, o carte care vorbește, iară și iară, despre nedreptățile și umi­lirile locașurilor de închi­nare ortodoxe din Ardeal. Este, pe de altă parte, re­cunoștința unui hunedorean pentru locul de obârșie. în sfârșit, este un model pentru alte mănăstiri care nu și-au scris încă istoria într-o „Cro­nică” ca aceea a Prislopului. Părintele profesor Mircea Păcurariu adaugă, pentru a câta oară, o pagină aurită în marea carte de istorie a Bisericii Ortodoxe Române. O monografie monument cu un autor de faimă. O altă lu­mină adăugată în cande­labrul de la Prislop.