Mănăstirea și satul Giurgeni din ținutul Romanului sau o fărâmă de cer dăruită nouă

Pe firul timpului de altădată, mănăstirea din Giur­­­geni mi-a dezvăluit tainele sale în șoaptele vremii, purtate de glasul scăldat în amintiri al părintelui Partenie Apetrei, fiu al acestor plaiuri încărcate de istorie. Cuvintele arhimandritului, Mare Eclesiarh al Catedralei ieșene, m-au purtat precum o corabie pe valurile amintirilor, parcurgând poveștile sacre ale lăcașului ce veghează din veacuri asupra sufletelor.

În vremea ascultării mele din capitala Moldovei, cuvintele sale, izvorâte dintr-o profundă iubire pentru locurile natale, au zugrăvit cu măiestrie trecutul așezământului monahal.

Se întâmpla adeseori ca venerabilul arhimandrit să evoce chinovia Giurgeniului, cu împrejurimile ei. În momentele când găsea timp, parcă retrăind clipele petrecute în satul copilăriei sale, părintele Partenie împărtășea slujitorilor de la Catedrală crâmpeie despre istoria mănăstirii. Vorbea cu admirație despre soborul numeros de călugărițe care dădeau viață așezământului monahal, mai ales despre figura impunătoare a stareței Xenia Sion, fiică a unei vestite familii boierești, ce stăpânea moșii întinse și se bucura de cinstirile ce-i aducea înalta-i obârșie în acea parte de lume. Însă, dincolo de fresca luminoasă a trecutului, glasul i se îmbrăca în tristețe când aducea vorba despre anii negri ce aveau să vină. Cu o vădită umbră de amărăciune, vorbea despre năprasnica lovitură dată mănăstirii prin Decretul 410 din anul 1959, care, asemenea unui vifor nemilos, a spulberat obștea monahală și a cufundat așezământul în bezna uitării și în tăcere adâncă.

În acest chip, emoționantele istorisiri despre Giurgeni ale arhimandritului Partenie au rămas întipărite în memoria mea, readucând în lumina prezentului atât aspecte ale vieții spirituale, cât și detalii despre organizarea administrativă a mănăstirii. Părintele, cu o precizie uimi­toare, evoca tablouri vii ale trecutului, zugrăvind în cuvinte numele, fap­tele și chipurile celor care odinioară dădeau viață acestui sfânt lăcaș.

Un document descoperit în arhivele chinoviei oferă o imagine clară asupra dimensiunii și a organizării mănăstirii înainte de Decretul 410/1959. Din această mărturie istorică aflăm că așezământul monahal cuprindea nu mai puțin de 70 de case, alcătuind un adevărat sătuc în care viețuiau călugărițele din ob­ște. Fiecare locuință adăpostea între una și cinci surori, care își împărțeau viața între rugăciune și grija pentru monahiile mai în vârstă, dăruindu-le sprijin și alinare. Dacă ne lăsăm că­lă­uziți de un simplu calcul, rezultă că în acest sălaș al credinței se nevoiau cel puțin 200 de viețuitoare.

În acele vremuri, destinele mănăstirii erau vegheate de arhimandrita Xenia Sion, o figură emblematică, pe care evocatorul nostru, eclesiarhul Partenie Apetrei, o amintea adesea cu venerație. O cunoscuse încă din anii copilăriei, iar lumina su­fletului ei i-a deschis calea către viața monahală, insuflându-i dragos­tea pentru rânduiala sfântă și slujirea lui Dumnezeu.

Personalitate marcantă, aristocrată prin descendență, dar și prin ținută, arhimandrita Xenia își îndeplinea cu dăruire misiunea de conducătoare a mănăstirii. Era adesea văzută străbătând ținutul cu trăsura, mergând la Roman sau prin satele din împrejurimi pentru a rezolva treburi administrative și a menține bunul mers al așezământului mona­hal. Prezență distinsă și respectată, era frecvent vizitată de personalități ale vremii - demnitari, membri ai Ca­sei Regale, oameni de cultură și binefăcători ai chinoviei - care găseau în această stareță nu doar o gaz­dă de excepție, ci și un spirit vizionar, un veritabil pilon al comuni­tății monahale de la Giurgeni.

Era bine cunoscută pentru ospita­li­tatea ei, întrucât ședea în cerdacul plin de flori cu toți cei care ajungeau la mănăstire, rostuind timpul, atât pentru convorbiri duhovnicești, cât și pentru discuții obișnuite ori pentru îndatoririle unei primitoare gazde ce-și cinstea cum se cuvine oaspeții.

În ce privește viața liturgică a mănăstirii de călugărițe de la Giurgeni, aceasta era un adevărat tezaur de spiritualitate și rânduială bisericească, păstrat cu sfințenie de-a lungul veacurilor. În vremea copilăriei arhimandritului Partenie Apetrei, așezământul monahal avea deja o existență de cel puțin un secol, dacă nu și mai mult, fiind consemnat pentru prima dată în catagrafia Episcopiei Romanului încă de la începutul secolului al XIX-lea.

Aici, slujbele se desfășurau cu o solemnitate aparte, îmbrăcând biserica în lumina harului divin. Răsunau cântări psaltice de o rară frumusețe, care se înălțau spre cer, atât în timpul Sfintei Liturghii, cât și la privegherile de noapte, umplând sufletele celor prezenți de o profundă pace duhovnicească. Fiecare slujbă era un prilej de trăire autentică, în care glasurile monahiilor, unite într-o armonie sfântă, făceau ca rugă­ciu­nea să prindă aripi, răspândindu-se ca un ecou peste mănăstire și peste ținuturile dimprejur, după cuvintele Psalmistului: „Lăudați pe Domnul că este bun, că în veac este mila Lui” (Psalm 135, 1).

Măreția Giurgeniului strălucea precum un far călăuzitor, devenind, în zorile veacului al XX-lea, izvor de inspirație și chemare tainică pentru sufletele însetate ce tânjeau să se adă­postească sub mantia ocrotitoare a vieții monahale.

Cucerit de frumusețea slujbelor de la Giurgeni, de rânduiala acelui loc, tânărul Nicolae Apetrei a dorit să primească și el chipul îngeresc, în­dreptându-se încă de la o vârstă fragedă către Mănăstirea Neamț.

Când a ajuns în Lavră, în anii tulburi ai celui de-Al Doilea Război Mondial, viitorul arhimandrit Partenie cunoștea deja rânduielile de cult și unele dintre cântările Bisericii.

Deși se familiarizase cu frumuse­țea slujbelor, cu soboarele neîntrecute ale ierodiaconilor și ieromonahilor de la Mănăstirea Neamț și de la Catedrala Mitropolitană din Iași, arhimandritul Partenie Apetrei evoca adeseori cu admirație podoaba slujbelor de la Mănăstirea Giurgeni.

Dincolo de aceste amintiri legate de chinovia dragă sufletului său, m-au urmărit adeseori cuvintele părintelui Partenie, pe care le rostea cu­getând la cele înalte, gândindu-se la vremea despărțirii de lumea aceas­ta trecătoare.

În clipele de meditație, își exprima, cu o melancolie reținută, temerea că, odată cu plecarea sa din această lume, numele părinților săi, Mihai și Elisabeta, se vor pierde în uitare. Când voi muri eu, nimeni nu-i va mai pomeni pe părinții mei, Mihai și Elisabeta, rostea el, lăsând să se întrevadă o dorință adânc înrădăcinată de a păstra vie amintirea celor ce i-au dat viață. Cu un gând de re­cu­noștință, vorbea adesea despre ei, împărtășindu-ne frânturi din povestea lor, ca și cum, prin mărturisirea sa, ar fi dorit să le prelungească exis­tența dincolo de hotarele timpului.

Mama lui, Elisabeta (1901-1935), femeie harnică și frumoasă, a murit de tânără, când viitorul arhimandrit avea numai câțiva ani. Tatăl său, Mihai Apetrei (1895-1972), o vreme primar la Valea Ursului, comuna de care aparțineau și Giurgenii, s-a recă­sătorit și a mai avut și alți fii.

Din această familie numeroasă, doi copii au ales drumul mănăstirii, părintele Partenie (născut Nicolae) și o soră a sa, devenită monahia Oliviana Apetrei (născută în 1938), viețuitoare la Mănăstirea Văratic și trecută la cele veșnice în anul 2019.

De cel puțin trei ori am pășit pragul bisericii Mănăstirii Giurgeni și am rătăcit printre mormintele din cimitirul satului, purtat de dorința de a regăsi locul de odihnă al părin­ți­lor arhimandritului Partenie Apetrei, Mihai și Elisabeta, pe care îi po­menea cu multă duioșie. Cu toate că privirea mea nu a întâlnit inscrip­țiile căutate, gândul nu m-a părăsit. Biet pelerin al memoriei, am întrebat pe cei mai vârstnici, purtătorii tăcuți ai trecutului, sperând că din amintirile lor s-ar putea ivi un indiciu, o urmă de poveste, o șoaptă despre locul unde odihnesc cei de fericită pomenire.

La începutul lunii februarie din anul centenar al Patriarhiei Române, am poposit din nou la Mănăstirea Giurgeni și am descoperit-o renăscută, înnoită, îmbrăcată într-o fru­mu­sețe aparte, mai presus decât înfățișarea de odinioară. Era o imagine schimbată față de cea care mi se întipărise în suflet la prima mea vizită prin străvechile ținuturi romaș­cane și, fără îndoială, diferită de mănăstirea pe care o evoca, cu multă nostalgie, arhimandritul Partenie Apetrei.

Nu mai regăseam căsuțele smerite în care monahiile de altădată își duceau zilele cu trudă și nevoință, adesea fără mijloacele necesare traiului, luptân­du-se să-și procure lemne pentru foc și cele trebuincioase viețuirii. În locul acelui trecut aspru, mi s-a înfățișat o mănăstire înnoită, luminată de har și binecuvântare, semn că timpul și râvna celor de astăzi au reînsuflețit acest loc, așezându-l într-o nouă perioadă de înflorire și statornicie.

Nu doar frumusețea bisericii și a chiliilor din jur m-au impresionat, ci mai ales activitatea filantropică pe care o desfășoară mănăstirea, uimitoare și ea, asemenea altor lucrări care s-au derulat în acest loc.

A fost rânduiala lui Dumnezeu să descopăr de această dată, după îndelungi căutări, mormintele părinților arhimandritului Partenie Apetrei. Mai întâi pe cel al mamei, stingher, așezat de-o parte, lângă o rudă de-ale ei, iar la câțiva metri depărtare și pe cel al tatălui său.

Chiar dacă cele două morminte se găsesc în uitare, cufundate în tăcerea timpului, în fața lui Dumnezeu, altele sunt măsurile veșniciei. Nu strălucirea pietrelor funerare, nici fastul trecător al acestei lumi, care adesea amăgește, ci faptele, jertfa și lucrarea fiecăruia sunt cele ce rămân neșterse: „Și am auzit un glas din cer zicând: Scrie: Fericiți cei morți, cei ce acum mor întru Domnul! Da, grăiește Duhul, odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei” (Apocalipsa 14, 13).

Din respect și prețuire, se cade ca mormântul Elisabetei, mama arhimandritului Partenie Apetrei, să fie înnoit, rămânând măcar pentru o vreme ca o aducere aminte împotriva uitării. Așa cum mănăstirea însăși s-a ridicat din tăcerea vremurilor, înnoită și strălucind plină de lumină, tot astfel și acest mormânt ar merita să își recapete demnitatea, ca un simbol al recunoștinței ce dăinuie dincolo de timp.

Nu ar fi doar un gest de pioșenie, ci și o punte între trecut și prezent, o adu­cere aminte că, dincolo de slava lumii, există o măreție mai înaltă - cea a cre­dinței și a jertfei neștiute. Și ce loc ar fi mai potrivit pentru cinstirea acestor virtuți decât aici, la umbra mănăstirii ce se înalță astăzi maiestuoasă, închinată Maicii Domnului, a cărei icoană făcătoare de minuni veghează acest loc sfânt de aproape două veacuri?

Arhimandritul și exarhul Nicolae Dănilă, starețul Giurgenilor, se oste­neș­te mult, ferindu-se de bogăția laude­lor, pe care de altfel le merită. Mai presus de toate, însă, nu uită să-și pomenească înaintașul, arhimandritul Antonie Jeflea (1971-2018), care a înfiripat obștea, după mulți ani de pustiire, și a reînnodat tradiția monahală din acest loc. Asemenea unei făclii aprinse în bezna uitării, chipul său luminează încă în memoria sfântului lăcaș, iar pașii săi răsună tainic pe dalele de piatră, mărturisind despre credința ce învinge vremelnicia și despre sufletul ce veghează, din veșnicie, asupra moștenirii lăsate.