Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Mănăstirea Voroneț sau frânturi din istoria marilor zidiri

Mănăstirea Voroneț sau frânturi din istoria marilor zidiri

Galerie foto (7) Galerie foto (7) Repere și idei

Sărbătorirea celor trei decenii de la reînființarea Sfintei Mănăstiri Voroneț reprezintă, pentru istoria și spiritualitatea Bisericii Ortodoxe Române, prețuirea trecutului și valorizarea prezentului, ca dar pentru viitoarele generații.

Așezată pentru veșnicie ca mărturie a continuității și preocupării pentru înălțimile duhovnicești și culturale ale obștii de la Mănăstirea Voroneț, aceasta urmează fidel tradiției celor 533 de ani de istorie, cultură şi spiritualitate.

În șirul evenimentelor dedicate aniversării se încrustează în papirusul vremurilor expoziția muzeală Restituiri, prin care se oferă odoarelor voronețene, făurite aici sau primite în dar, bucuria întâlnirii cu aprecierile specialiștilor și iubitorilor de artă, clerici, monahi, oameni de cultură şi trăire înaltă.

Atunci când Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra ținutului bucovinean, prin dania Marelui Voievod Ștefan, cu binecuvântarea și atenta supraveghere a Cuviosului Sihastru Daniil, minunăția de la Voroneț a fost edificată în trei luni, trei săptămâni și trei zile și a fost închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, ocrotitorul armatei Moldovei, a cărui icoană era purtată și pe stindardele de luptă care-i însoțeau întotdeauna pe voievod și pe ostașii lui neînfricați.

Zidirea de la Voroneț, nu prea semeață, are o frumusețe tainică, între cele mai înălțătoare lăcașuri ale Țării Moldovei. Înlăuntrul ei simți cu adevărat prezența dumnezeiască, împlinită prin cuvintele inspiraților imnografi bisericești: În Biserica slavei tale stând, în cer ni se pare a sta...

Veșmântul pictural, adăugat o jumătate de veac mai târziu, la stăruința unui ucenic al Sfântului Daniil Sihastrul, ajuns păstor al Moldovei, așază Voronețul între minunile lumii. Sutele de ani de la fondarea ei nu i‑au schimbat strălucirea, deși mănăstirea a trecut prin numeroase încercări și restricții. Abia în vremurile apropiate nouă a început să fie vizitată, admirată, prețuită și cunoscută până departe.

În zbuciumata istorie pe care Mănăstirea Voroneț a traversat-o, a cunoscut însă și perioade de înflorire, când sihaștrii aflați în munții din preajmă au coborât în biserica aceasta pentru a‑I înălța lui Dumnezeu laudă. Primul ei egumen, Sfântul Daniil Sihastrul, a adunat în juru-i zeci de călugări, iar pe alții îi ținea tăinuiți prin poienile munților, așa încât împrejurimile Voronețului se transformaseră într‑o adevărată Lavră, după modelul marilor mănăstiri de la noi și din cunoscutele locuri ale Ortodoxiei universale.

În vremea Sfântului Daniil Sihastrul, ales egumen la vârsta senectuții, când împlinise demult vârsta biblică, amintită de Psalmistul David, căruia i‑a luat la finalul vieții și numele, călugării se îndeletniceau nu doar cu rugăciunea, care era cea dintâi dintre virtuțile practicate, ci și cu propovăduirea cuvântului mântuitor ori copierea cărților sfinte, așa încât, pe lângă mănăstirile Neamț, Bistrița și Putna, Voronețul a fost la un moment dat vatră culturală și spirituală, cu autentice reverberații.

Rânduit-a Dumnezeu ca, după perioadele grele din istorie, Mănăstirea Voroneț să cunoască miracolul renașterii.

Voronețul și culorile care par a fi zămislite din înaltul cerului străbat veacurile și inimile dintotdeauna. Dintre mănăstirile Bucovinei păstrate în Tezaurul UNESCO, Voronețul are frumusețea lui…

Pe pomelnicul ctitoricesc al acestei stupine de credință și cultură s‑a așezat pentru prezentul continuu al ultimilor 30 de ani, dar mai ales pentru veșnicia cea mult dorită, numele stavroforei Irina Pântescu, proinstareța Mănăstirii Voroneț, care tot timpul a mărturisit că și‑a purtat viaţa de slujire şi jertfă cu demnitate, așezând și pe cele cu anevoie și pe toate cele bune în seama sfinților care ocrotesc Voronețul: Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sfântul Daniil Sihastrul și Măria Sa, Domnul Ștefan cel Mare și Sfânt.

Începând cu ziua de 28 septembrie, stavrofora Irina Pântescu pășește pe treapta a nouăzecea a vieții sale. 89 de ani împliniți, călătorind către următorul popas cu nădejdea că Dumnezeu va privi mereu la viața ei plină de sacrificii, de încercări, dar și de biruințe și mari bucurii.

Biografia stavroforei Irina Pântescu este îndeobște cunoscută. După ce a împlinit diferite ascultări la mănăstirile Agapia și Golia, a fost ostenitoare vreme îndelungată la Mănăstirea Moldovița, iar după decembrie 1989, într‑o vreme în care monahismul cunoștea multe sacrificii, maica Irina Pântescu a venit la Mănăstirea Voroneț, rectitorind într‑un anume fel mănăstirea, dar mai ales reînnodând, după ani, vechea tradiție monahală, pecetluită cu rugăciune tainică de Sfântul Daniil Sihastrul, împreună cu ucenicii lui și cei care au continuat până când vremurile de restriște au așezat peste Bucovina ziduri înalte și reci, peste care nu s‑a putut trece (1775‑1918).

În perioada stăreției monahiei Irina, Mănăstirea Voroneț a avut oaspeți mulți, a cunoscut înnoiri de spirit, duhovnicești, culturale și edilitare. A primit în acest răstimp, pe poarta mănăstirii altădată ferecată, novice, tinere care doreau să‑I urmeze Domnului.

Călătorind pe aceleași drumuri pe care altădată sihaștrii au ajuns la Voroneț, tinerele cu dorință de viață duhovnicească au descoperit cuvintele Evangheliei. Monahia Irina a fost sfetnic bun pentru ele, a împletit într‑un stil aparte asprimea cu înțelepciunea, bunătatea cu grija permanentă și rolul de îndrumător cu cel de împreună‑slujitor. Dacă unii au văzut‑o aspră, alții au observat mai mult bunătatea, acrivia și înțelepciunea celui care stă la cârmă.

Stavrofora Irina este o călugăriță luptătoare care a avut, mai ales în ultimii 30 de ani ai vieții sale, dorința de a reașeza Voronețul unde‑i este locul. În afară de ceea ce este cunoscut în viața stavroforei Irina Pântescu, voi mai adăuga câteva amintiri.

În urmă cu aproape 90 de ani a venit pe lume în satul Goruni, din comuna Tomești, județul Iași. De câte ori am văzut în biografia maicii Irina numele satului, mi‑am amintit de profesorul și dirigintele meu din liceu, născut în aceeași localitate, Gheorghe Butnaru.

Nu vă pot ascunde faptul că vremurile respective erau grele, încât orice mărturisire costa mult, reprezentând de fapt aproape un martiriu. Profesorul Gheorghe Butnaru ne povestea despre satul lui, aflat între vii. Părinții lui aveau în preajma casei o proprietate care cuprindea și o vie cu rod bogat, asemenea viei despre care vorbește Evanghelia. Ne‑a mărturisit că, după ce s‑a întors de la studii, într‑o vacanță, a găsit via împrejmuită cu sârmă ghimpată. Nu mai putea intra în ea, nu o mai putea culege, nu se mai putea bucura de frumusețea ce‑o oferea și ne spunea, la începutul anilor ‘80 ai veacului trecut, că și amintirile lui de copil şi adolescent se izbeau de sârma ghimpată pusă de comunişti.

Într‑o asemenea localitate și atmosferă s‑a născut și maica Irina Pântescu. Probabil că venind și ea acasă, în anii aceia ai unui ev aprins, propriile amintiri se loveau, asemenea consătenilor, de sârma ghimpată ce le împrejmuia proprietățile.

Maica Irina s‑a format în obștea Mănăstirii Agapia. A fost, poate, atunci, cea mai strălucitoare perioadă din istoria mănăstirii. Sute de călugărițe (undeva spre 500), împreună cu ucenicele, se străduiau să învețe din tainele viețuirii monahale. Printre acestea s‑a aflat și maica Irina Pântescu. Le‑am cunoscut pe unele dintre colegele ei, starețe, călugărițe de faimă, multe înfruntând valurile decretului.

Așa a fost și maica Irina Pântescu. În vremea în care Biserica a fost nevoită să piardă o luptă, fără însă a pierde și războiul, călugărițele au plecat în lume. Printre cele care s‑au aflat ostenitoare, cântărețe și îngrijitoare pe lângă biserici și vechi mănăstiri a fost și maica Irina.

Îmi povestea, la începutul anilor ’90, amintiri despre Mănăstirea Golia acelor ani. Slujea acolo un preot cunoscut în Iași, consilier economic al Arhiepiscopiei Iașilor, Dumitru Hadârcă, care s‑a străduit să păstreze biserica mănăstirii împodobită cu slujbe. Maica Irina a rămas călugăriță într‑o mănăstire închisă, știe Dumnezeu râvna și încercările ei.

Pentru perioada viețuirii la Voroneț după 1990, maica Irina a luptat și a realizat lucruri deosebite, a format obște, iar între cele mai importante realizări din acei ani se evidențiază punerea în lumină a bisericii, a picturii, printr‑un șantier care parcă nu se mai încheia, prin umilințe suportate și drumuri pe care le‑a făcut pentru a apăra drepturile strălucitei ctitorii ștefaniene. Pe lângă realizările materiale, importante și ele, cred că esențială este comunitatea pe care a adunat‑o în jurul ei.

Personal, cred că cea mai mare virtute a maicii Irina Pântescu este aceea de a fi strâns în jurul său călugărițe harnice și înțelepte, iar darurile din vremea prezenței Sfântului Cuvios Daniil Sihastrul se regăsesc, în parte, și acum.

Unele dintre călugărițele de la Voroneț au harisma cuvântului. Stau de dimineața până seara, mai ales în sezonul cald, pentru a primi și a le vorbi în limba lor sutelor și chiar miilor de pelerini în fiecare zi, unii veniți de departe, chiar de la marginile lumii. Alte călugărițe se roagă, citesc și cântă dimpreună cu duhovnicul la Sfânta Liturghie și la toate Laudele bisericești. Altele au și talantul condeiului, scriu cărți și participă la întruniri, în țară și dincolo de hotarele ei.

Dintre acestea, unele sunt trup și suflet lângă stareța lor și mă refer în special la cele două învățate călugărițe, continuatoare ale vieții și visurilor maicii Irina, scriitoarea monahie Elena Simionovici (membră a Uniunii Scriitorilor) și urmașa în ascultare de stareță, stavrofora Gabriela Platon.

Maica Irina Pântescu întâmpină sărbătoarea celor 89 de ani cu bucuria slujirii, cu împlinirea de a avea alături ucenițe devotate, prieteni ai mănăstirii și Bisericii, de a se bucura împreună cu cei ce se bucură și de a înțelege că viața este un dar, că fiecare zi rămâne moment de pregătire pentru bucuria întâlnirii cu Cel pe Care Îl slujim.

 

Citeşte mai multe despre:   Mănăstirea Voroneţ