Mânia fără rost

Un copil neastâmpărat din vecini își găsise (până la discuția strigată, abundând în decibeli inutil irosiți, purtată cu o persoană agasată) pasiunea temporară de a se plimba dintr-un capăt în celălalt al străzii, lovind cu un băț fiecare gard, metalic sau din lemn. În scurt timp, tot cartierul a fost îmbrățișat de o simfonie cacofonică: urlete, scheunături și lătrături ale câinilor stârniți, care le comunicau și vecinilor canini, din locuri ceva mai îndepărtate, că există un motiv de agitație. Aș putea să jur că jumătate din orașul unde s-a desfășurat măruntul eveniment relatat mai sus a avut parte de bucuria fără limite a vocilor celor mai buni prieteni ai omului, vagabonzi și domestici, pe tonalități și intensități diferite. Desigur, este posibil ca amploarea disconfortului să nu fi fost chiar atât de mare, dar probabila mea lipsă de precizie are o explicație serioasă, dacă nu chiar tragi-comică: mă aflam, dacă mi se permite formularea, exact în epicentrul tumultului. Și pot să vă spun că, la destul timp după ce micul dirijor a plecat acasă, la lecții sau la odihna binemeritată, concertul de lătrături a continuat, dovedind o inerție cu greu explicabilă.

Cumva, la un alt nivel, lucrurile acestea se întâmplă și în viața noastră de zi cu zi. Suntem stârniți de subiecte și situații adesea banale, dar care capătă, în scurt timp, proporții uriașe. Pentru noi. Și, într-un mod deloc măgulitor, luăm locul pasionatelor prietene canine, participând la un concert de certuri, lamentații, invective etc., numai bun pentru a ne menține într-o continuă agitație.

Din casă până în mașină, la serviciu, la cumpărături și ­înapoi acasă, găsim zeci de motive pentru a ne pierde cumpătul. Răbufnirea este doar o problemă legată de timp, iar izbucnirile de furie sunt arareori simple monologuri interioare, cel mai adesea implicându-i pe alții, pe mai puțin norocoșii ce ajung să joace rolul ingrat al picăturii care a umplut paharul. Mai mult, tindem să îi atragem în recitalul proaspăt început și pe cei din jur, asemeni soliștilor unor melodii cunoscute care invită publicul să cânte măcar refrenul.

De ce am ajuns atât de irascibili? Și cine este, transpus în cotidian, băiatul care lovește cu bățul în gard, spre a porni tumultul? Și cui îi este de folos acest tumult? Eu cred că lucrurile sunt mult mai simple decât par, fără a fi necesară elaborarea unei teorii a conspirației pentru fiecare manifestare neplăcută a acestor vremuri stranii. Pur și simplu, copleșiți de tot mai mulții și mai complicații agenți „stresori” aflați peste tot în jurul nostru, am uitat să privim viața ca pe un dar plin de frumusețe, culegând din rămășițele fiecărei clipe doar aspectele dezagreabile și motivele de supărare. Peste tot poate fi găsit un prilej de a înjura, cu obidă, sau de a zâmbi, cu voluntară detașare, doar că noi am transformat zâmbetul în rictus și mărunta fericire în descătușări de mânie.

Revin, spre final, la tumultul stârnit de micul poznaș. Un vecin, văzând cum câinii din jur lătrau și se repezeau către garduri, a spus, râzând, niște cuvinte cel puțin interesante: „Ia uite cum au lăsat și mâncarea, și joaca, și tot! Fac gălăgie degeaba, parcă au luat-o razna”. Iar aceste vorbe, banale, m-au pus pe gânduri. Oare viața noastră nu se transformă, încet, într-un scandal mocnit, fără sens și fără finalitate logică? Nu cumva, distrași de motivele unei agitații fără rost, am uitat să apreciem lucrurile care ne fac fericiți, înstrăinându-ne, astfel, de noi înșine și de adevăratul nostru fel de a fi?

Trăim o perioadă în care boli și războaie, probleme economice și inechități sociale, neîmpliniri și neajunsuri, toate par să lovească, pe rând, în gardul devenirii noastre. Doar că, măcar pentru câteva clipe, ar trebui să ne reamintim: fiecare moment, așa cum este - nu cum ne-am obișnuit să îl trăim, cu încordare -, poate avea un farmec extraordinar, dacă învățăm să trecem peste micile nimicuri, transformate, cu timpul, în mari necazuri. În mânia fără nici un rost.